Ionel-Claudiu Dumitrescu

Parisul nu era cel mai bun partener comercial al României Mari în anul 1933

Conducerea de la București avea o deosebită simpatie pentru sora latină mai mare și au existat relații militare bune în timpul Primului Război Mondial. A fost un perteneriat care în anul 1916 a salvat armata franceză la Verdun, trupele germane oprind asaltul după ce s-a aflat că trupele române erau de neoprit în Transilvania.

Ar fi fost normal să fie păstrare relațiile cele mai bune în perioada postbelică, fiecare țară având ceva de care era interesată cealaltă parte. Prietenul trebuie să fie sigur în vremuri de criză. Din păcate, datele din anuarul statistic al României arată că elitele de la Paris acționau haotic și nu prea erau interesate de aliatul din Europa de Est.

Anul 1933 a fost încă unul din epoca denumită Marea Criză Economică și fiecare stat avea probleme în ceea ce privește finanțele și asigurarea pieței interne cu diferite produse. România a putut să importe din Hexagon numai 25.725 t de mărfuri, ceea ce era derizoriu în raport cu potențialul industriei. Numai 772 t de motoare și utilaje au fost găsite pe piața franceză și erau totuși bune pentru utilarea unor fabrici. Autovehiculele fuseseră apreciate în anii de război pentru rezistență, dar au fost importate numai 467 t. Balanța comercială ar fi putut să fie net în favoarea României dacă s-ar fi renunțat la produsele de lux. Numai 1.718 t de produse textile valorau de aproape trei ori mai mult decât fierul importat.

Parisul era interesat de petrolul românesc și de alte mărfuri, totalul importurilor urcând la 975.960 t, prețurile fiind însă în scădere. Numai produsele din petrol erau căutate de către patronii și statul francez, 738.639 t fiind trimise spre vest pentru a susține motorizarea partenerului economic și militar. Cerealele și derivatele acestora completau cea mai mare parte a cantităților furnizate pentru strângerea de valută forte.

Conducerea de la București era mulțumită totuși de faptul că balanța comercială în valută era excedentară, chiar dacă mărfurile românești erau exportate la un preț redus. Se considera că merită sacrificiul dacă se vinde mult și se încasează sume ce depășesc valoarea importurilor. Mediul de afaceri din Franța dorea să profite de situația economică mai dificilă a unui stat cu o economie în plin proces de dezvoltare și prețurile impuse erau net în favoarea puterii occidentale.