Situația internațională a evoluat din ce în ce mai rapid după 1926 și parcă politicienii și timpul nu mai aveau răbdare. Discursul cât mai agresiv era la modă pentru a atrage simpatia maselor, cele ce se hrănesc cu iluzia de forță.
Conducerea de la București a fost obligată să colaboreze cu Germania după pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în iunie – iulie 1940, dar regimul de la Berlin nu era simpatizat din cauza impunerii prevederilor din Dictatul de la Viena de la 30 august 1940. Istoricii comuniști și apoi cei care au scris după 1989 au vrut să se răzbune pe Al Treilea Reich și au lansat teoria că n-au fost trimise arme în cantități suficiente sau nu erau de calitate. În plus, exista o cumplită exploatare a resurselor românești, mai ales a zăcămintelor de petrol.
Problema principală a germanilor era că mereu aveau prea puțin armament în raport cu cerințele de pe vastele fronturi. Erau necesare mașini puternice pentru acțiuni ofensive și departe de propriile baze. Industria era obligată să livreze tancuri din ce în ce mai grele, submarine, distrugătoare și avioane ce erau consumatoare de combustibil rar și scump. Un FW-200 trimis în patrulare putea să ia în rezervoare aproape 10.000 l de kerosen.
Wehrmachtul avea cumplite probleme cu pierderile produse în accidente și în lupte, cele ce duceau la diminuarea forței ofensive a unităților militare de pe fronturile îndepărtate de sursele de combustibil și muniții. Primul incident care a dus la diminuarea forței germane s-a produs chiar înainte de începerea ostilităților. O formație de 13 bombardiere Ju-87 Stuka a fost trimisă pentru o demonstrație în fața unor conducători naziști, dar toate aparatele s-au înfipt în pământ. Era 15 august 1939 și încă nu se știa că va începe Al Doilea Război Mondial.
Flota militară a însemnat întotdeauna un consum deosebit de ridicat de resurse de calitate superioară și Hitler a dorit să dezvolte Kriegsmarine pentru a lupta împotriva puterii maritime a Angliei. Șantierele navale au primit comenzi care sunt onorate până la sfârșitul ostilităților în limita oțelului disponibil. Distrugătorul Leberecht Maass a fost scufundat de bombele unui Heinkel He-111 și a fost pierdut echipajul din 280 de marinari. Au scăpat 60 de persoane, dar tot echipamentul s-a dus în adâncuri. A fost însoțit în valuri de nava Max Schultz cu întregul echipaj și armament de infanterie. Totul a fost legat de la o neînțelegere între flotă și aviație și s-a întâmplat la 22 februarie 1940. Accidentul nu poate fi comparat cu scufundarea cuirasatului Bismarck în mai 1941, o cetate plutitoare în care a fost introdus cel mai bun oțel. Costurile de asamblare au fost incredibile și doar Tirpitz a mai fost finisat și utilizat în război.
Luptele consumau armamentul mai repede decât era fabricat și atunci când aveau loc campanii de tip Blitzkrieg. Au fost pierdute în Polonia 31 de Ju-87 Stuka, dar în luptele împotriva Angliei situația a devenit dezastruoasă pentru Luftwaffe. Nici tancurile, renumite prin rezistența blindajului, nu erau imune la loviturile lansate din toate armele prezente pe câmpul de luptă. Au fost nimicite în Polonia 222 de Panzere, dar dezastrele au început în Franța. Au devenit mormane de fier vechi 607 tancuri numai în luna mai 1940, ceea ce ar fi însemnat trei divizii blindate complete. Alte 176 au fost nimicite în luna iunie. S-a ajuns ca diviziile trimise împotriva Uniunii Sovietice să fie formate din blindate de antrenament de tip Panzer I și Panzer II.
Armata germană a fost obligată să se descurce până la sfârșitul ostilităților îndeosebi cu arma Mauser Karabiner 98k de calibrul 7,92 mm și cu încărcare manuală. Era ceva comparabil cu dotarea infanteriei române și cu cea din Primul Război Mondial. Nici acestea n-au fost suficiente și trupele Wehrmachtului au fost obligate să utilizeze puștile de captură, foarte apreciate fiind cele sovietice de tip Mosin-Nagant. Acestea erau apreciate pentru precizie la distanță și muniția puternică asigura producerea de răni grave. Livrările de armament automat au fost insuficiente în raport cu cerințele diviziilor, dar industria a lucrat vreme îndelungată în regim de pace și oferea încă bunuri de larg consum populației ce trebuia să sprijine regimul politic. Nu este de mirare că au fost folosite pe front și în sectoarele definite secundare. Erau utilizate și pentru instrucție sau controlarea unor teritorii din Europa. Mitralierele Maxim sovietice de calibrul 7,62 mm erau definite drept ideale pentru apărarea unor sectoare statice de front cum au fost cele de la Leningrad și Stalingrad. Erau guri de foc simple și care funcționau aproape fără întreruperi. Au fost strânse și trimise în luptă și arme din prima conflagrație mondială.
Cel mai mare dușman al Armatei germane era timpul, cel care permitea inamicului să producă multă tehnică de luptă și cea din propria dotare să devină perimată. A fost normal ca Berlinul să nu poată satisface toate cererile românești, mai ales că bombardierele aliate au lovit numeroase fabrici de importanță strategică. Industria a fost obligată să livreze mult armament antiaerian pentru acoperirea întregii Germanii și a altor regiuni sensibile din Europa, fiecare tun având stocuri de proiectile pregătite pentru un tir susținut împotriva avioanelor ce atacau în plină zi ținte vitale pentru efortul de război. Un singur tun de calibrul 88 mm avea nevoie de proiectile de câte 9,2 kg pentru a putea atinge bombardiere aflate la peste 7.000 m. N-au fost suficiente nici măcar pentru protejarea capitalei germane. Nici cele de calibrul 128 mm n-au reușit să lovească suficient aparate inamice cu proiectile de câte 26 kg.
Germania și România n-au fost pregătite pentru a susține un război mondial, dar militarii au fost siliți să se descurce cu ceea ce au avut sau capturat în urma evoluției evenimentelor războinice. Marile puteri au fost vinovate de cursa înarmărilor în care a fost prinsă și România, dar s-a dat vina pe statul din Carpați.
Sursă imagine: Romania Military