Sorin Iagăru-Dina

Referindu-ne la însemnătatea poeţilor Văcăreşti pentru literatura română, prima observaţie pe care tindem să o emitem vizează un aspect diacronic, altfel spus, un fapt de istorie literară: opera lor, redusă ca întindere şi rezultată, în cea mai mare parte, din imitarea unor modele greceşti (Anacreon, neoanacreontici), latineşti (Ovidiu) sau renascentiste (Petrarca, Ronsard etc.), a fondat poezia lirică românească. Pionieratul lor este dincolo de orice îndoială. Ipostaza de întemeietor al limbajului poetic autohton a fost, de asemenea, frecvent asociată lui Ienăchiţă Văcărescu. În studiul dedicat vârstei fragede a poeziei române, anume Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei române, Eugen Simion insistă asupra condiţiilor vitrege în care primul dintre poeţii Văcăreşti a trebuit să scrie, dată fiind precaritatea resurselor de limbă. Chestiunea modelelor, al căror inventar succinct l-am şi făcut mai sus, este şi ea o problemă tranşată: poezia Văcăreştilor datorează liricii medievale a trubadurilor, poeziei renascentiste motive, tropi, (devenite, prin vehicularea lor intensă, clişee) şi, desigur, supratema erosului.

Din punct de vedere al specificităţii şi meritelor fiecăruia dintre Văcăreşti, lucrurile par a fi şi aici destul de bine definite. Ienăchiţă este părintele care lasă urmaşilor moştenirea limbii poetice. Alecu s-a impus ca îndrăgostitul incorigibil, ,,Ovidie al românilor“, cum îl caracteriza V. I. Popp prin prisma pregnanţei şi frecvenţei pe care o atinge cântarea pleiadei de stări contradictorii declanşate de eros. Nicolae Văcărescu, ,,spiritul auster şi chibzuit al familiei“¹ (Eugen Simion), autoproclamându-se inferior fratelui său, Alecu, în materie de talent poetic, vehiculează aceleaşi antinomii clişeizate, discreditate prin repetiţie². Lui Iancu Văcărescu, în schimb, istoria literară îi recunoaşte, în general, apartenenţa la o altă etapă a literaturii române, în zorii unei noi vârste, mai mature, a poeziei. O vârstă în care sentimentul naţional, inserţiile mitologice şi interesul pentru peisaj, oricât de livrescă este reprezentarea lui (,,Natura ajunge la el prin intermediul literaturii.“, observă Eugen Simion)³, arată că lirica românească a ieşit de sub tutela despotică a amorului, diversificându-şi temele şi discursul. Rostul menţionării acestor ipostaze în care istoria literară i-a fixat pe cei patru Văcăreşti a fost acela de a oferi succinct un temei afirmaţiei pe care o făceam la început despre situaţia acestor pionieri ai poeziei noastre lirice culte ca una clară, asupra căreia există consens. Să fie, totuşi, o relectură a Văcăreştilor un pariu dinainte pierdut?

În faţa poeziei române de începuturi, cititorul contemporan se rezumă adesea la a o privi ca pe un fapt de cultură, valoros din punct de vedere istoric, documentar, dar mai puţin valoros artistic. Cum cea mai mare parte din această poezie este inspirată, cum am amintit, din modele prestigioase, pare impropriu să emiţi judecăţi de valoare şi să atribui merite unor compoziţii care nu sunt creaţii originale, ci traduceri (desigur, nu putem generaliza această observaţie). Chiar şi în traduceri, însă, profilul spiritual al autorului transpare din modul în care autorul român înţelege să adapteze textul străin, de modulaţia lirismului, de nuanţe⁴. Privind poeţii Văcăreşti ca personalităţi creatoare autonome, cu înclinaţii, gusturi şi sensibilităţi specifice, putem depăşi abordarea istoricizată a originilor poeziei culte româneşti. În virtutea acestui considerent, lucrarea de faţă are ca obiectiv un exerciţiu de analiză a realizărilor artistice concrete în lirica unei epoci în care Erosul este raţiunea de a fi şi de a crea a stihuitorului. Pentru aceasta, vom insista asupra operei (în măsura în care câteva poeme pot fi numite ,,operă“) lui Ienăchiţă şi mai ales Alecu Văcărescu. Studiindu-i comparativ, vom obţine germenii viitoarei tranziţii, atât de discutate, de la clasicism la romantism.

Că Ienăchiţă Văcărescu a elaborat o gramatică este un lucru bine cunoscut, care dă întreaga măsură a conştiinţei precarităţii limbii literare pe care o avea poetul şi implicit a spiritului său raţional şi didactic. Scrisul lui înaintând greoi prin materia spinoasă a limbii încă necizelate este impregnat de responsabilitatea părintelui întemeietor. ,,Ienăchiţă Văcărescu are, mai mult decât ceilalţi, conştiinţa dificultăţii de a scrie, remarca Eugen Simion. Artist, totuşi, în fundul sufletului său, nu impinge rigorile sale morale şi scripturale până la despotism.“⁵. Criticul are în vedere aici versurile de popularizare a gramaticii întocmite de Ienăchiţă Văcărescu: ,,Gramatica e meşteşugu ce-arat-alcătuire,/ Şi toţi printr-însa potu afla verice povăţuire./ Ş-a scrie încă într-alesu cu reguli arătate,/ Pă toţi învaţă d-a le şti fără greşală toate./ Şi versuri înmeşteşugite arată d-a să face,/ Siliţi-vă a o-nvăţa sau faceţi cumu vă place.“⁶. Ceea ce trebuie reţinut este propensiunea autorului către ideea de clasicitate (rigoare, normă, ordine). Versurilor citate de Eugen Simion li se pot adăuga destule altele gravitând în jurul unor principii morale: ,,De-a avea milostivire,/ Nu-i lucru piste fire.“⁷ sau: ,,A socoti că poate/ Un om să facă toate/ Oricâte va gândi/ Nu-i duh de istăciune.“⁸.

Înţelepciunea, sub acest termen cu parfum arhaic de ,,istăciune“, moderaţia sunt repere preţuite de scriitor şi îi indică o pronunţată vocaţie a normei. Nu aflăm la el nimic din preaplinul pasiunii paroxistice care va înflori mai târziu la Alecu Văcărescu. Un inflexibil echilibru guvernează şi proiecţia lirică a unei probleme milenare: dragostea care poate răni. Suferinţa rămâne, însă, la Ienăchiţă Văcărescu, o virtualitate, fiindcă imponderabila stare a nehotărâtului îndrăgostit se prelungeşte şi nu-şi mai află deznodământ. Când se profilează, în sfârşit, chinurile amorului sunt evocate prin alegorii de un convenţional astăzi comic de transparent: ,,Tu eşti puişor canar!/ Nu te hrăneşti cu zahar (…)/ Ci hrăpeşti o inimioară/ Ce-ai făcut-o jertfă ţie!/ Ce-ai de gând cu ea nu ştie!“⁹. Este limpede că poetul compune după o reţetă, după un model în care amorul este descris ca o capcană, iar subiectul, pe cale de consecinţă, ca o victimă fără scăpare (,,N-am nădejde să mai scap“, se exclamă patetic în finalul poemului citat mai sus). Oricât de categoric pare pusă problema, dragostea care subjugă este de departe un artificiu preţios, o temă ,,la modă“, mască, nu trăire, cântec, nu implicare.

Altfel stau lucrurile cu poezia lui Alecu Văcărescu. Aici, chestiunea măştii se nuanţează, iar reţetarul trubaduresc se pliază perfect pe un profil de om sensibil a cărui condiţie existenţială este iubirea, pasiunea. Cum se ştie, Alecu ,,moare ca un erou romantic.“¹⁰, în exil. Dramatismul spectaculos al sfârşitului său este consemnat de poetul însuşi în scrisoarea (publicată de Nestor Camariano¹¹) adresată protectorului său: momentul fatidic al executării sentinţei îi întrerupe simultan şi scrisul şi viaţa. Ultimele rânduri înregistrează, aşadar, într-o perfectă concordanţă şi ultimele clipe. Asemenea aspecte extraliterare, ţinând de o biografie cu note de tragism şi senzaţional, nu sunt lipsite de oarecare importanţă în demersul pe care l-am început mai sus: acela de a de a arăta că de la Ienăchiţă la Alecu Văcărescu lirica românească de începuturi a evoluat către o sensibilitate romantică incipientă. Amănuntele biografice amintite, altfel celebre, sunt menite să justifice, să fundamenteze perceperea lui Alecu Văcărescu în ipostaza de figură romantică, fie şi numai prin comparaţie cu spiritul didactic, raţional şi echilibrat al părintelui său.

Am precizat deja că, deşi prezentă şi formulată explicit, cu alegorii care vor circula iritant de intens şi în poezia celorlalţi Văcăreşti, tema erosului pare, totuşi, să rămână pentru Ienăchiţă Văcărescu un simplu prilej de a-şi exersa puterile creatoare. Dragostea este ori o stare obişnuită, acceptată cuminte, resemnat şi exprimată prin aglomerări de diminutive (inimioara îndrăgostitului este fatalmente jertfită, şoimul minunat de odinioară se prinde în lăţişor, într-un ,,copaci zarifior“), ori o maladie pentru care se caută încă leac (,,Spune, inimioară, spune/ Ce durere te răpune? (…) Fă-o cunoscută mie,/ Ca să-ţi caut dohtorie.“), văzută, aşadar, din afară, printr-un efort de dedublare. Abundenţa diminutivelor îl apropie pe Ienăchiţă de lirica grecească, de pastorală şi de versurile anacreontice. Anacreon, observa Jean Defradas, cântă în poezia sa ,,doar desfătarea şi viaţa uşoară“, în stihurile sale ,,nu aflăm nici gravitate, nici tensiune“¹². Două versuri ale lui Anacreon par a caracteriza foarte sugestiv sensibilitatea poeziei lui Ienăchiţă: ,,Iarăşi sînt îndrăgostit, dar nu tocmai îndrăgostit/ Sînt nebun, dar nu chiar nebun.“¹³. Simţirea este, la primul dintre poeţii Văcăreşti, în limitele măsurii cuvenite, strunită de o disciplină clasică a cărei acţiune impune spiritul autocritic foarte scrupulous: ,,Vrednic aş vrea ca să fiu,/ Oftând ca să te slăvesc, / Dar cum poci să îndrăznesc?“- se întreabă poetul, exigent cu sine. Adresându-se, cum deducem din acrostih, Zoicăi, aşadar iubitei care trebuie cucerită, versurile glosează în jurul inexprimabilului, emanând modestie şi umilinţă stihuitorului stângaci. Numelui iubitei îi urmează în acrostih o lamentaţie: ,,Mor“, dar cu tot chinul invocat, poemul nu depăşeşte atmosfera de galanterie minoră.

Mult mai intensă, chiar dacă nu şi mai sinceră este experienţa îndrăgostirii la Alecu Văcărescu. Emoţia delicată devine patimă. Amorul suav ia proporţiile unei dependenţe care nu mai lasă răgaz pentru problematizare, pentru ezitări (ca în poemul Într-o grădină, al lui Ienăchiţă Văcărescu), preferând gestul sigur, fără ezitare şi fără credinţa că mai e posibil vreun leac. Interpelarea propriei persoane are loc şi la Alecu, precum la Ienăchiţă în căutarea ,,dohtoriei“, dar chestionarea terapeutică se schimbă în mobilizare generală a simţurilor către voluptatea îmbrăţişării acelui ,,minunat trupşor“ al ,,stăpânei“, aşadar către împlinirea senzuală a dorului ,,fără saţiu“: ,,Ochilor! Ajung-atât,/ Nu mai plângeţi amărât!/ Vremea este să uscaţi/ Pâraiele ce vărsaţi (…) Mâinilor! Nu vă-nlemniţi,/ Că vedeţi să pipăiţi/ Şi să strângeţi binişor/ Acel minunat trupşor.“ Alături de intensificarea pasiunii, un alt element de noutate este chinul ca voluptate: ,,În flacăra care mă arz/ În loc de chinuri şi necaz/ Găsesc tot mângâiere,/ Dulceaţă şi plăcere“¹⁴. Dacă la înaintaşul său, amorul este o fatalitate, un accident, la Alecu Văcărescu el devine condiţie sine-qua-non a existenţei nu doar acceptată, ci preţuită. De la ,,N-am nădejde să mai scap“ la ,,Nu voi să am scăpare“ (s.n.) este drumul de la raţiune la emoţie oarbă, la iubirea hipnotică. De fapt, paradoxul este la Ienăchiţă şi mai puţin la Alecu. Motivul? Primul propunea o foarte puţin plauzibilă suprapunere între intelect şi afect. Prins în mreaja amorului, victima ştie că nu mai poate găsi ieşirea, dar şi-ar dori-o. El este un Iona captiv în mreaja pasiunii. La Alecu Văcărescu, în schimb, condiţia de rob este asumată cu exaltare: ,,Această parte mi-am ales/ Din flacăra-ţi să nu mai ies.“¹⁵.

Este evident că nu putem interpreta nici cuvintele lui Ienăchiţă ad litteram. Bineînţeles că el uzează de alegoria capcanei pentru a cânta farmecele femeii. La nivel de suprafaţă însă, cel puţin formal, există un sâmbure de cumpătare, de echilibru, de reţinere. Chiar dacă simulat, se resimte, totuşi, un reflex al tânjirii după tihna vieţii de om integru, neatins de lanţurile amorului. Explicaţia este simplă. Versurile lui Ienăchiţă Văcărescu exprimă liric îndrăgostirea ca o strategie de a flata, vizând, prin prezentarea efectului, proslăvirea cauzei. Alegoria consemnează simplu o realitate măgulitoare pentru deţinătoarea farmecelor care tocmai şi-au vădit eficacitatea. Capitularea bărbatului înseamnă, în mod necesar, triumful femeii şi cu cât această capitulare este mai spontană, învingând orice rezistenţă, cu atât forţa de seducţie feminină se înţelege a fi fost mai mare.

Alecu Văcărescu are, în schimb, o altă viziune. Pentru el, nu mai este suficient ca îndrăgostitul să se declare subjugat de firea înzestrată a iubitei, ci trebuie să facă din această postură o necesitate organică. De aici înfloreşte întreaga ,,mitologie a jertfei şi a suspinului“¹⁶, cu focul ca metaforă a chinurilor amorului, cu alegorii militare (femeia ca armată cotropitoare pentru care sufletul îndrăgostitului este o cetate robită). Este limpede că dragostea a devenit un sentiment mult mai agresiv şi mai puternic asumat ca experienţă personală decât în gingaşele lamentaţii din versurile lui Ienăchiţă Văcărescu. Se răresc considerabil diminutivele, atmosfera câştigă în dramatism (deşi victimizarea rămâne o convenţie, o mască străvezie), încât am putea spune că ne situăm mai aproape de poeţii renascentişti (Petrarca, Ronsard) decât de jovialul Anacreon.

Mijloacele compoziţionale sunt, însă, în linii mari, aceleaşi. Cum observa Mircea Scarlat, Ienăchiţă Văcărescu a lăsat urmaşilor un arsenal de facilităţi (prozodice, alegorice)¹⁷, automatisme şi clişee. Acelaşi istoric literar remarcă însă: ,,Nu există nici tragic (nici măcar problematic) la Ianache, ci doar tânguire. Ca tot îndrăgostitul epocii, el ,,se «chinuieşte» şi, ca atare (…) se crede nefericit şi, bineînţeles, oftează.“¹⁸. Alecu înnoieşte, aşadar, nu limbajul, ci tensiunea lirismului, intensitatea rostirii poetice. Cu aceeaşi recuzită-ochi, inimă, robie, fiul face din chinul cântat de părinte o voluptate, anticipând neaşteptat suferinţa ,,dureros de dulce “ din poezia lui Mihai Eminescu.

Un alt leitmotiv al poeziei lui Alecu Văcărescu este vina. O culpă inexistentă pluteşte asupra îndrăgostitului, iar el îi pune la îndoială zgomotos, retoric, legitimitatea. Adresarea către iubita neîndurată este o perpetuă disculpare: ,,Cum şi puind drept temei/ Că m-ai hotărât să piei,/ Fără d-a-ţi fi vinovat/ Şi aşa poci fi-nşelat.“¹⁹. Drama lui este drama aşteptării în van, drama celui care a primit din taina dragostei doar atât cât a fost necesar pentru a-l face dependent. Nemaiputând fi ca înainte, el devine osândit, am putea spune, făcând un calambur, să primească hrană exclusiv prin rană. Această stare este consecinţa prezenţei fulgurante urmate de absenţă. Fiindcă în ce constă, în definitiv, atât de frecvent invocata cruzime a femeii dacă nu în înstrăinare, în indiferenţă, în lipsă? Cât despre caracterul indispensabil al chinului, acesta nu mai este atât de surprinzător dacă ţinem seama că aşteptarea, tumultul, râvna sunt tot atâtea forme prin care perspectiva iubirii împlinite rămâne în picioare, ca pură virtualitate, e drept, dar încă posibilă.

În studiul său amplu, Eros şi magie în Renaştere. 1484, Ioan Petru Culianu descrie iubirea drept cea mai puternică dintre legături, mai mult, ,,gradul zero al magiei“²⁰ (cap. Eros şi Magie). Vederea are un rol esenţial în această operaţiune şi, adesea, cel ce iubeşte se prăpădeşte nemaivăzându-şi obiectul iubirii.“(s.n.). Celebrele versuri ,,Când nu te văz am chinuri, /Şi când te văz, leşinuri.“ par, privite sub aspectul esoteric al unei vrăji oculte, mai puţin puerile. În studiul său, Ioan Petru Culianu aduce în discuţie ideile filozofului renascentist italian Giordano Bruno despre posibilităţile manipulatorii ale erosului şi, implicit, ale frumuseţii. Deşi subliniază rolul vederii, de instrument al propagării vrăjii, de statornicire a legăturii, gânditorul italian nu uită să menţioneze că esenţa acestei ,,vinculum“ este ,,frumuseţea în sensul cel mai larg“, frumuseţe care – foarte important – ,,nu constă într-o anumită proporţie a mădularelor“, fiind vorba ,,de o raţiune incorporală care diferă după înclinaţiile fiecăruia.“²¹.

Tocmai această frumuseţe lipsită de o corporalitate definită guvernează lirica lui Alecu Văcărescu. ,,Ienăchiţă, Alecu, observă Eugen Simion, cântă mai ales iubirea şi aproape deloc femeia individualizată moral şi corporal.“²². Nu există, ca mai târziu la poeţii romantici, un arhetip feminin cu trăsături fizice bine precizate. Virtuţile iubitei adorate sunt, în general, concentrate sub termenul generic, arhaic şi foarte cuprinzător ,,nur“, cu înţelesul de ,,frumuseţe“, ,,farmec“. ,,Duhul“ şi ,,istăciunea“ se adaugă ca trăsături morale care să întregească această foarte sumară figură a marelui personaj absent: iubita tirană. Ceea ce este fundamental rămâne legătura, ,,vincula“, cu toată criza existenţială pe care o întreţine. Îmbunarea ,,marii absente“ este ţelul suprem în care converg toate jurămintele de credinţă şi întreaga panoplie de lamentaţii. Dacă părintele său cântase clipa fatidică a legării, Alecu evocă permanenta criză care urmează îndrăgostirii. Desigur, şi unul şi celălalt scriu o poezie tributară în foarte mare măsură nu doar stilistic (prin metaforele şi alegoriile întrebuinţate), ci şi tematic renascentiştilor şi trubadurilor medievali. Fireşte că natura contradictorie, duală a erosului (chin şi voluptate) o evocase, între alţii, Petrarca. Iată în Sonetul 132 imaginea oximoronică a chinului dulce: ,,De nu-i iubire ceea ce simt, ce, dar, să fie?/ Şi de-i iubire, spune-mi ce lucru e şi nu-i?/ E rău? De ce atuncea mi-i dulce chinul lui?/ E bun? De ce m-apasă şi vrea să mă sfâşie?“²³(s.n.).

Faţă de înaintaşul său Ienăchiţă, Alecu Văcărescu mizează însă mai mult pe tribulaţiile amorului, adaugă intimitate şi nota personală confesiunii lirice. Nu metaforele sunt ingredientul scriiturii pentru Alecu, ci febra pasiunii neîmpărtăşite. Ceea ce domneşte în dragostea evocată de Alecu Văcărescu este disproporţia. Bărbatul iubeşte frenetic, îşi dăruieşte cu abnegaţie fiinţa, iar cea care l-a subjugat rămâne pasivă. O sensibilitate care pune în dragoste atâta pasiune nu poate fi decât o sensibilitate romantică. E drept că mărturisirile poetului trebuie luate mai totdeauna cum grano salis. Masca există, convenţia de asemenea (,,Toate jurămintele sunt, evident, false, afirmă Eugen Simion.; adevărată, sinceră nu este decât convenţia“²⁴), dar rolul este jucat cu mai multă preocupare. Lui Alecu Văcărescu pare să i se potrivească această retorică a amorului mult mai bine decât părintelui său, structural înclinat către alte imperative: cultivarea limbii, didacticismul.

Interesat mai curând de remedii decât de suferinţa în sine (dacă a existat o parte din opera lui Ovidiu din care s-ar fi inspirat, aceea ar fi Remedia amoris²⁵), Ienăchiţă Văcărescu rămâne mai aproape de clasicism. Universul său liric este dulce, ,,zarifior“ (frumos), populat de metaforele poeziei galante occidentale²⁶. Poezia absenţei, când este cultivată, cântă o legătură curmată nu din capriciile femeii, ci de Thanatos. Este vorba despre celebra Amărâtă turturea, poem elegiac în jurul a cărui geneză s-au emis numeroase şi contradictorii ipoteze²⁷. Atât de frecvent citata lamentaţie finală ,,Oh, amar şi vai de mine!“ exteriorizează jalea, îndolierea, aşadar o altfel de durere decât aceea a iubirii neîmpărtăşite din poezia lui Alecu Văcărescu. Piedicile, în cazul celui de-al doilea, sunt exclusive lumeşti şi frivole. Romantismul său, atât cât există, este un romantism minor. Afinităţile lui Alecu Văcărescu merg, cum s-a spus, către Ovidiu, nu doar prin osârdia pusă în cultivarea erosului, ci prin meritul de a fi construit, ca poetul latin în Triste, o poezie a torturii interioare.

Nu este mai puţin adevărat că Alecu ştie să uzeze şi de o retorică nu numai patetică, ci şi solemnă, gravă. Al. Piru afirma despre următoarele versuri că îl prevestesc ,,în chip ciudat pe Eminescu“: ,,Dă gândeşti că n-or să-ţi vie/ Câte mi le faci tu mie,/ Vei vedea vrodinioară/ Cât de mult o să te doară.“. Şi mai eminesciene, prin fluenţă şi solemnitate, ni se par însă următoarele versuri: ,,Război să fac cu stelile, cu soarele, cu luna,/ cu cerul tot am hotărât, ş-acum şi totdeauna. (…) Să nu gândeşti,. Lumina mea, d-acu-ncolo vrodată,/ că focul tău din pieptul meu poate să să abată;/ Am hotărât cu jurământ supt preaslăvita-ţi mână/ pân-oi muri să fiu supus şi tu să-mi fii stăpână.“ (s.n.)²⁸. E drept că solemnitatea lor este de suprafaţă, înveşmântând într-o retorică grandilocventă un banal jurământ de iubire, altfel recurent în poezia lui Alecu Văcărescu. Sonoritatea, frazarea amplă fac însă poemul inconfundabil între celelalte creaţii ale aceluiaşi autor, apropindu-se, din nou surprinzător, de cadenţa încântătoare a eminescianei Şi dacă.

Consecventa preocupare pentru ,,legăturile“ erosului, introspecţia, reflexivitatea îl aduc nu foarte des – e drept – pe Alecu Văcărescu mai aproape de profilul unui romantic. Cu toată falsitatea confesiunii sale, atmosfera lirică rămâne şi ceea ce contează, în definitiv, este textul, realizarea artistică şi mai puţin existenţa măştii, a convenţiei. Alecu nu are darul filozofării. Încercările sale în acest sens sunt stângace şi deloc reprezentative pentru sensibilitatea sa lirică (Foarte multă văz plăcere, deşi amplu, nu pare a fi mai mult decât un exerciţiu conjunctural, cum, de altfel, îl descrie într-o notă Nicolae Văcărescu²⁹). Concentrat asupra unei singure teme – erosul, Alecu Văcărescu are un profil mai bine definit, el nu mai este părintele întemeietor, ci îndrăgostitul, primul mare îndrăgostit al poeziei lirice culte româneşti. Redundant în multe locuri, opera sa întoarce pe toate feţele o legătură disproporţionată între bărbatul nedreptăţit, care, parafrazându-l pe Caragiale, simte ,,enorm“ şi suferă ,,monstrous“, şi femeia-farmazoană, care – se pare – adoră să se lase curtată.

Tocmai acest patos dus până la paroxism, împreună cu renunţarea la didacticism şi la măsură, fac din Alecu Văcărescu un poet mai apropiat de sensibilitatea romantică decât fusese tatăl său muncit de responsabilitatea cizelării limbii şi animat de aspiraţii culturale şi civice, aşa cum se văd ele formulate în testamentul antologic Urmaşilor mei Văcăreşti!: ,,Urmaşilor mei Văcăreşti!/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/ Ş-a patriei cinstire.“³⁰. În poezia intimităţii, cu ruperea zăgazurilor şi voluptatea chinului practicată de Alecu Văcărescu putem vedea, fără să exagerăm, germenii viitorului sentimentalism romantic.

Tratarea în contrapondere a celor doi Văcăreşti a avut ca finalitate în această lucrare semnalarea originilor posibile ale acestei tranziţii a literaturii române dinspre iluminism şi clasicism către imaginaţie şi emoţie. Fără fantezie, spune Giordano Bruno în tratatul său De vinculis in genere, (citat de Ioan Petru Culianu), legătura nu se produce. Alecu Văcărescu pune, cu siguranţă, preţ pe interioritate şi pe emoţie. Cel puţin prin acest aspect, el întruchipează în peisajul literar românesc germenii viitorului om romantic, o anticipare frivolă, vădit tributară modelelor, aşadar livrescă, dar notabilă. La această concluzie şi-a propus lucrarea de faţă să ajungă, întemeindu-şi argumentaţia în mare parte pe exemple din textele primilor doi poeţi Văcăreşti, Ienăchiţă şi Alecu. Fireşte că demersul comparativ poate fi mai complex şi mai consistent susţinut, că o analiză mai amănunţită a modelelor la care s-au raportat fiecare ar putea da o imagine mai limpede şi mai bogată a operei, dar ceea ce am anunţat încă de la început a fost un exerciţiu de analiză comparativă şi în mult mai mică măsură unul de istorie literară. În ansamblu, cea mai îmbucurătoare concluzie trebuie să fie aceea că opera Văcăreştilor este una deschisă, ofertantă pentru filologul, criticul şi istoricul literar interesat să caute originile mult discutatului eclectism al începuturilor poeziei române, origini a căror studiere lărgeşte orizontul asupra locului literaturii noastre între clasicism şi romantism, între tradiţie şi modernitate, între Orient şi Occident.

Referințe

¹ Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei române, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 37.

² D. Popovici, Studii literare, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 395.

³ Eugen Simion, op. cit., p. 45.

⁴ A se vedea aici observaţia lui Cornel Cârstoiu din Studiu introductiv la Poeţii Văcăreşti. Opere, ed. cit., p. 50: Poeziei Spune, inimioară, spune ,,i s-a găsit în aceeaşi culegere Efectele amorului a lui Athanasie Psalidas, un corespondent în limba greacă: Întrebarea sufletului către inimă“; ,,Poezia lui Văcărescu spune însă mai mult decât cea grecească, că poetul nostru nu plânge, ci este mult mai stăruitor în a afla ce chinuri îi bântuie inima.“(s.n.).

⁵ Eugen Simion, op. cit., p. 23.

⁶ Poeţii Văcăreşti. Opere, ed. de Cornel Cârstoiu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 172.

⁷Poeţii Văcăreşti. Scrieri alese, ed. de Elena Piru , Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1961, p. 4.

⁸ Ibidem

⁹ Poeţii Văcăreşti. Scrieri Alese, op. cit., p. 6.

¹⁰ Eugen Simion, op. cit., p. 29.

¹¹ Alecu Văcărescu şi sfârşitul său tragic, în Manuscriptum, 3/1980, citat de Eugen Simion, în Dimineaţa poeţilor, ed. cit., p. 28.

¹² Jean Defradas, Literatura elină, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968, p. 50.

¹³ Ibidem, Anacreon – Fragmentul 88, traducere de Simina Noica., p. 255.

¹⁴ Poeţii Văcăreşti. Scrieri alese, ed. cit., p. 21.

¹⁵ Ibidem, p. 23.

¹⁶ Eugen Simion, op. cit., p. 24.

¹⁷ Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, vol. I, Bucureşţi, Editura Minerva, 1982, p. 173.

¹⁸ Ibidem, p. 174.

¹⁹ Poeţii Văcăreşti. Scrieri alese., ed. cit., p. 37.

²⁰ Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaşţere. 1484., Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 137.

²¹ Ibidem

²² Eugen Simion, op. cit., p. 24.

²³ Francesco Petrarca, Sonete, Bucureşti, Editura Tineretului, 1959.

²⁴ Eugen Simion, op. cit., p. 31.

²⁵ Vezi Al. Piru, Introducere la Poeţii Văcăreşti. Scrieri alese., ed. cit., p. XXIV.

²⁶ Vezi Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, ed. cit., p. 175.

²⁷ Cornel Cârstoiu face acestor ipoteze un inventar, amintind poziţiile unor renumiţi istorici literari şi exegeţi (Nicolae Cartojan, Ariadna Camariano, Ovid Densusianu, Al. Piru etc.), pentru a ajunge la concluzia că poezia Amărâtă turturea este ,,o poezie originală a lui Văcărescu“. Vezi Cornel Cârstoiu, Studiu introductiv la Poeţii Văcăreşti. Opere, ed. cit., p. 47-51.

²⁸ Poeţii Văcăreşti. Scrieri alese, ed. cit., p. 36.

²⁹ ,,Aceste stihuri învrednicindu-să poeticul lor într-o zi de mai de dimineaţă într-acest feli de fericită şi întreită pustietate şi între alte multe pline de foc şi de dulceaţă sohpeturi, dăşchizîndu-să şi acestea, au luat poruncă ca să le facă. Ah! Şi nu de alt, decât ca să facă numai arătarea zilelor sale mai însufleţită, întâmplându-se oareşcare dispută, plină dă nenumărate plăceri asupra vorbii.“ – Nota lui N. V., în Poeţii Văcăreşti. Scrieri alese, p. 34.

³⁰ Poeţii Văcăreşti. Opere, ed. cit., p. 324.

Bibliografie

A. Ediții

1. Poeţii Văcăreşti. Scrieri alese, ed. de Elena Piru, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1961.

2. Poeţii Văcăreşti. Opere, ed. de Cornel Cârstoiu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

3. Petrarca, Francesco, Sonete, Bucureşti, Editura Tineretului, 1959.

B. Bibliografie critică

1. Culianu, Ioan Petru, Eros şi magie în Renaştere. 1484., Iaşi, Editura Polirom, 2003.

2. Defradas, Jean, Literatura elină, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968

3. Popovici, Dimitrie, Studii literare, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972.

4. Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

5. Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei române, Iaşi, Editura Polirom, 2008.