Iosif Stalin a fost acuzat de către istoricii comuniști, teza fiind preluată și de către cei din lumea liberă, că a avut încredere în cuvintele mieroase scrise de către Adolf Hitler și a refuzat să treacă industria pe picior de război. N-a vrut să mobilizeze rezerviștii și astfel Armata Roșie a avut efective deosebit de reduse în iunie 1941. Mai erau și prost instruite, ceea ce explică ajungerea batalioanelor germane la periferiile Moscovei.

Datele din sursele sovietice, publicate prin lucrări științifice greu accesibile, au fost popularizate de către Victor Suvorov și acesta a scris că la 22 iunie 1941 erau sub drapel 5,5 milioane de militari. Alți bărbați, mulți aleși pentru fanatism și cruzime, se aflau în rândurile trupelor NKVD, poliția politică având o armată proprie precum erau forțele S.S. Dacă numai cinci milioane de oameni ar fi fost organizați în divizii complete de infanterie, s-ar fi putut forma circa 344 de mari unități militare. Nici măcar Wehrmachtul nu dispunea de un astfel de efectiv.

Uniunea Sovietică era în iunie 1941 un adevărat templu al războiului și se făcea totul pentru acțiuni în forță pe direcția vest. Japonia nu conta în luptele pe uscat în Extremul Orient după ce s-a văzut în august 1939 că are în față un inamic fanatic și bine dotat în ceea ce privește efectivele de tancuri.

Iosif Stalin s-a pregătit de război terestru cum n-a mai făcut-o vreun conducător din epocă, dar atacul german reușit din iunie 1941 a dat impresia că Armata Roșie n-a fost pregătită de un conflict de amploare și aparatul de propagandă a repetat ideea până când a devenit adevăr științific. Partea proastă pentru trupele și locuitorii din regiunile vestice a fost că planurile de la Kremlin prevedeau numai ofensiva pentru realizarea revoluției mondiale, cucerirea întregii planete în numele ideologiei comuniste, și apărarea a fost menționată prin documentele militare doar cât să nu fie uitat termenul. Militarii aveau la dispoziție ceva cazemate și obstacole din sârmă ghimpată de decor, dar n-au fost realizate rețele compacte din sârma mortală, n-au fost ascunse mine antitanc și antiinfanterie și n-au fost realizate banale tranșee în jurul fortificațiilor permanente. Era cunoscut că o mitralieră bine amplasată putea să țină în șah un inamic aflat în teren deschis și un tun antitanc de calibrul 45 mm ar fi fost suficient pentru a tăia elanul tanchiștilor, cei ce ar fi fost obligați să acționeze pe spații înguste între păduri și mlaștini. Micul tun putea să fie un pericol mortal și pentru infanterie datorită proiectilelor explozive ce erau trase în cadență mare. Blindatele ușoare germane puteau să fie neutralizate ușor, dar liderul de la Kremlin nu avea încredere într-un singur tip de armă și tunurile de calibrul 76,2 mm erau deosebit de performante în misiunea de vânători de care. Iosif Stalin a stabilit că trebuie să se atace rapid și în forță, trupele au fost împinse spre frontiera vestică și există informații că unele rețele de sârmă ghimpată, cele ce țineau de NKVD, au fost scoase chiar pe 21 iunie. Nu erau un obstacol absolut, dar ar fi ajutat la întărirea apărării sau măcar la încetinirea inamicului până la sosirea de rezerve din adâncimea teritoriului. Tunurile au fost amplasate astfel încât să ajute infanteria sovietică în atac și n-au fost descoperite în poziții defensive.

Sursă imagine: Wikimedia Commons