Istoria a fost scrisă în secolul al XX-lea în urma unor indicații primite de la anumite centre de putere și specialiștii s-au întrecut în munca de găsire a celor mai potrivite formulări și astfel au apărut teorii istoriografice la mare modă și care par adevăruri științifice de neclintit.
O teorie despre Al Doilea Război Mondial susține că flotă imperială a Japoniei era bine dotată și nici cu instruirea nu se stătea rău, mai ales în ceea ce privește luptele pe timp de noapte. Crucișătoarele ușoare ale puterii din Extremul Orient erau în număr de 20 la momentul atacului de la Pearl Harbor și reprezentau o flotă impresionantă. Au fost incluse în calcule pentru a se demonstra că superioritatea numerică era de partea niponilor și aceștia erau pregătiți de ofensivă.
Se pare că minciuna este deosebit de plăcută în lumea istoricilor și sunt ridicate cariere academice solide pentru cei ce sunt obișnuiți să fie pe gustul puterii politice. Realitatea crudă pentru amiralii de la Tokyo a fost că industria grea a imperiului din Extremul Orient n-a realizat în perioada interbelică o înlocuire a navelor ce erau uzate moral și chiar fizic. Generalii și amiralii erau deosebit de duri și cruzi, dar aveau probleme mari în ceea ce privește gândirea militară creatoare. Crucișătorul ușor era acel tip de navă militară care putea să atace țintele de suprafață cu ajutorul tunurilor ce aveau calibrul cuprins între 152 și 200 mm, preferate fiind gurile de foc de calibrul 152 mm. Erau suficient de puternice pentru a putea să atace obiective ușor blindate cu armuri din oțel, dar prezentau avantajul unei cadențe ridicate în cazul care se urmarea o țintă rapidă, manevrabilă, de tip distrugător. Chiar un crucișător greu putea să aibă probleme deosebite de la o ploaie de proiectile perforante. Toate marile puteri au investit în astfel de unități în perioada interbelică și au fost făcute cheltuieli care au contribuit la declanșarea unor serii de lipsuri pentru populație.
Conducerea de la Tokyo avea disponibile în 7 decembrie 1941 20 de crucișătoare ușoare și lucrurile stăteau deosebit de bine în raport cu inamicul american. Realitatea crudă a fost că practic Japonia nu avea vreun exemplar din categoria analizată, dar istoricii n-au vrut să spună adevărul din diferite motive. Toate cele 20 de cetăți mobile erau dotate cu tunuri de calibrul 140 mm și gurile de foc le recomandau mai mult la categoria distrugător-lider. Au fost vapoare supradimensionate în ceea ce privește deplasamentul și blindajul, dar s-a neglijat puterea de foc din cauză că tunurile de calibrul 152 mm erau complicate și scumpe.
Proiectanții niponi au realizat vapoare militare ce aduceau venituri frumoase deținătorilor de șantiere navale. Au fost dotate inițial cu câte patru piese de artilerie de calibrul 140 mm, dar Tenryu și Tatsuta au fost considerate drept prea slabe pentru luptă și au fost văzute drept unități de antrenament. S-a decis că trebuie să fie montate câte șapte tunuri principale, dar acestea erau montate de-a lungul întregului corp metalic, ceea ce ducea la o scădere drastică a preciziei în timpul luptelor, mai ales în cazul unor valuri mari. Nici aprovizionarea cu muniție nu era ușoară în cazul unor confruntări de durată. A fost necesară chiar eliminarea unei guri de foc pentru optimizarea tirului. Ultimele trei unități din totalul existent în momentul atacului de la Pearl Harbor erau crucișătoare de antrenament și au primit numai patru tunuri de calibrul 140 mm. Adăugarea unor piese antiaeriene de calibrul 127 mm nu ajutau prea mult în cazul unei întâlniri cu un crucișător ușor adevărat.
Amiralii niponi au considerat că pot compensa insuficiența artileriei principale cu montarea de lansatoare de torpile din modelul Long Lance. Ideea nu era rea, mai ales în condițiile unor lupte pe timp de noapte sau de ploaie, o singură lovitură subacvatică fiind suficientă pentru a scoate din luptă un vapor militar. Armele grele se vor dovedi mai târziu un pericol mortal din cauza acțiunii avioanelor de bombardament. Cantitatea mare de explozibil din conul de luptă și combustibilul torpilelor erau combinația perfectă pentru a spulbera totul pe punte.
Flota niponă a intrat în război cu un număr mare de crucișătoare ușoare, dar amiralii n-au vrut să recunoască faptul că n-au fost interesați să dezvolte vapoare adevărate din categoria crucișătoarelor iuți. Salariul a mers și, nu este exclus, să fi fost comisioane frumoase din contractele cu firmele particulare. Nu s-au făcut cercetări serioase și militarii trimiși la luptă în vapoarele oferite de stat au fost practic sacrificați. Doar viteza și manevrabilitatea mai puteau să asigure salvarea echipajelor în condițiile nimicitorului front din Pacific. Industria grea niponă putea să asambleze mai multe vapoare militare, dar s-a concentrat pe alte categorii de nave, unele dintre acestea fiind deosebit de complicate din punct de vedere tehnic. Acestea promiteau un avantaj naval absolut.
Militarii niponi au considerat că duritatea extremă, împinsă până la sinucidere în masă, poate să compenseze lipsa de imaginație și de gândire. Chiar dacă datele despre vapoarele străine erau publice și cunoscute, responsabilii militari au rămas atașați de tunurile de calibrul 140 mm și soarta războiului mondial a fost hotărâtă. Deciziile luate în centrele de putere își fac efectele în timp.
Sursă imagine: Wikimedia Commons