România Mare s-a format în anul 1918 prin voința exprimată de elitele românești și de masele populare ce s-au strâns la Alba Iulia, totul în ciuda pericolului reprezentat de temuta gripă spaniolă și de prezența coloanelor trupelor germane aflate în retragere. Teritoriul, resursele naturale, fabricile și oamenii erau factori favorizanți ai dezvoltării economice, dar a apărut Marea Criză Economică și a început un adevărat dezastru în domeniul afacerilor de toate tipurile. Nenorocirea a apărut în anul 1929 în SUA prin prăbușirea bursei și s-a extins rapid la nivel planetar[footnoteRef:2]. Economia din România a fost lovită în plin și vânzările n-au mai mers, a apărut șomajul, sărăcia și o situație socială tensionată. Poveștile sunt rostogolite în continuare prin articole, cărți și documentare, fiecare autor încercând să vină cu descrieri cât mai șocante ale evenimentelor din epocă pentru a avea un moment de glorie personală[footnoteRef:3]. Mediul virtual se dovedește un excelent mijloc de promovare a acestor credințe ce par adevăruri științifice.[2: I. Saizu, Al. Tacu, Europa economică interbelică, Institutul European, Iași, p. 102.][3: S-a ajuns chiar să se scrie că întreaga perioadă definită acum drept interbelică a fost una de criză economică (I. Saizu, Al. Tacu, op. cit., p. 101).]

Datele statistice ale statului român nu surprind un astfel de fenomen și anuarele publicate erau deosebit de detaliate în raport cu cel comunist din 1957. Dacă erau 152.198 de angajați în anul 1932, în 1933 au fost numărați 184.777, ceea ce însemna că industria transformatoare mare angaja un cetățean din mai puțin de o sută. Patronii simțeau că este o piață în plină extindere și aveau nevoie de cât mai multe brațe de muncă și de specialiști. Efectivele de salariați au ajuns în 1934 la 208.209 persoane și tot era puțin. S-a ajuns la 230.797 de angajați în 1935. A crescut an de an puterea mașinilor industriale și a început să fie utilizate motoarele electrice, cele ce ocupau puțin spațiu în fabrici și lucrau curat.

Au fost mai puține contracte încheiate și din cauza investițiilor în forța motrice a mașinilor din ce în ce mai moderne și s-a plecat de la un total de 492.715 CP în anul 1930 până la 582.946 CP în 1935. Se producea o schimbare la față a industriei, dar se știe că orice transformare este puțin vizibilă pentru contemporanii veșnic nemulțumiți de ce au și de ce văd. Numărul de întreprinderi s-a menținut relativ constant, adică de la 3.646 în 1930 s-a ajuns la 3.613 în 1935. Se observă că dotarea și numărul de muncitori pe unitate a sporit. Adică se manifesta o tendință de extindere a afacerilor și de extindere pe piața mondială.

Industria textilă era cea care asigura cel mai mare număr de locuri de muncă prin cei 54.228 de lucrători din 552 de centre de producție. Contrar legendelor din comunista eră, industria metalurgică și a construcțiilor de mașini venea pe locul al doilea prin cei 43.705 muncitori și angajați din sectorul administrativ la nivelul anului 1935. Fabricile din domeniul alimentar erau cele mai numeroase și era ceva normal din moment ce sporea populația din mediul urban. Cele 1.066 de centre de producție aveau 31.334 de salariați care să transforme materia primă în mărfurile cerute pe piață. România încă se afla în zona lemnului și 36.309 persoane prelucrau această resursă considerată inepuizabilă și un adevărat aur verde.

Concentrarea fabricilor reflecta modul în care au fost făcute investițiile în timp și, mai ales, felul în care se dezvolta piața în funcție de numărul de clienți. Cei mai mulți salariați erau în anul 1935 la nivelul Vechiului Regat și statisticienii au numărat 105.697. Urma Transilvania cu cei 78.330 și Banatul cu 28.296. Basarabia rămânea cea mai puțin dezvoltată din cauza grelei moșteniri țariste, dar existau frumoase perspective. O altă problemă a regiunii era că granița cu Uniunea Sovietică era blocată și astfel accesul la o piață enormă nu era permis de conducerea de la Moscova. Liderul comunist de la Kremlin nu era interesat să aducă fericirea popoarelor controlate deoarece acumularea de avere ar fi dus la renunțarea la zisele valori ale ideologiei egalitariste. Nici îmbogățirea lagărului capitalist nu era de dorit. Dimpotrivă. Trebuia să se facă totul pentru ca nenorocirile să domnească. Exista și o teamă a patronilor să aloce fonduri într-o regiune ce era amenințată de tancurile cu stele roșii.

Afacerile în domeniul industrial deveneau din ce în ce mai interesante pentru investitori și cererea mare ducea la atragerea de capital și de noi utilaje. Industrializarea era un proces ce nu mai putea fi oprit și începea să se treacă inclusiv la electrificare. Totuși, nu era ceva artificial și forțat în stil comunist și nici nu erau lagăre de concentrare și de exterminare după modelul din Uniunea Sovietică. Industrializarea trebuia să fie făcută în funcție de cerere și ofertă, pas cu pas. Atragerea de muncitori spre întreprinderi a dus și la fenomenul de urbanizare și au apărut clădiri construite pe verticală prin folosirea betonului armat. Domeniul construcțiilor a cunoscut o dezvoltare deosebită într-o epocă în care mașinile nu erau suficient de multe și de puternice. N-a existat pic de criză de supraproducție în domeniul locuințelor, ci era o cerere deosebită de noi spații cât mai generoase și din punct de vedere calitativ. Erau cerute materiale de construcție de calitate superioară și epoca clădirilor din chirpici și lemn începea să apună în orașe. Industria cimentului începea să facă pași mari și doar limitările din domeniul producției de electricitate puneau o frână în calea progresului după model american. Clădirea Palatului Telefoanelor din București indica noua cale de dezvoltare urbanistică și orașul începea să se umple cu blocuri de mari dimensiuni[footnoteRef:4]. Chiar dacă astăzi există teoria conform căreia totul a fost construit în perioada comunistă și că atunci au înflorit centrele urbane, realitatea a fost că numai orașul București aspira chiar peste 32.000 de persoane în fiecare an după 1930[footnoteRef:5].[4: Din păcate, proiectele privind structura de rezistență au fost după modele occidentale și nu s-a ținut cont că regiunea Vrancea generează seisme devastatoare și astfel s-a produs dezastrul din noiembrie 1940.][5: București, Editura Sport-Turism, București, 1985, p. 97. Autorii din comunista eră au fost obligați să recunoască faptul evident că perioada interbelică a fost una de înflorire demografică și urbanistică la nivel de capitală. Minciuna avea limitele ei, dar masele au reținut numai câteva idei lansate de către aparatul de propagandă.]

Statul și particularii aduceau tehnologie străină de calitate pentru a dota fabricile și era o adevărată competiție pentru menținerea pe piață și pentru extinderea afacerilor la scară națională. Numai din Germania au fost aduse în anul 1939 1.500 t de mașini necesare în industria textilă și cea a prelucrării pieilor[footnoteRef:6], populația având mare nevoie de haine și încălțăminte. Era cerere crescută și din partea armatei. Investițiile au continuat în anii următori, recesiunea economică terminându-se după unii autori atunci când a început războiul și statele au alocat sume în creștere pentru dezvoltarea bazei industriale. Autoritățile de la București au importat mașini și utilaje care să asigure prelucrarea superioară și a uriașelor cantități de produse agricole. Dacă industria alimentară a primit 400 de tone în 1939, s-a ajuns la 1.000 t în 1941[footnoteRef:7] și tot era puțin în raport cu cererea internă și externă.[6: Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu, Editura Humanitas, București, 1994, p. 294.][7: Ibidem, p. 294.]

Exploatarea intensivă a resurselor subsolului

Anuarul statistic al României din anul 1939 a fost folosit intens de către istorici și economiști, dar se pare că au vrut să ascundă adevărul sau l-au manipulat în funcție de interesele de partid și de stat. Au contat și cele personale de avansare în lumea intelectualilor. Realitatea era că s-a trecut la o adevărată campanie de distrugere a scoarței terestre în căutarea de resurse utile în industrie sau construcții. Petrolul era în centrul atenției și s-a ajuns în anul 1930 la 5.792,311 tone, România fiind cel mai mare producător de petrol din Europa dacă nu se ține cont de gigantul sovietic întins pe două continente. Avea și cele mai mari capacități de rafinare. Cererea era permanent în creștere pe măsură ce sporea numărul de mașini cu motoare termice și s-a ajuns în 1936 la livrări de 8.703.497 t. Subsolul din regiuni precum Prahova și Dâmbovița era puternic modificat în urma extracției de hidrocarburi. Adâncurile mai erau transformate și prin scoaterea gazului natural, cel ce ținea straturile de roci pe o pernă de gaz sub presiune și se ajungea astfel la lăsări ale solului. Vechiul Regat extrăgea în anul 1926 ceva peste 134,7 milioane mc de combustibil gazos și era puțin în raport cu cererea populației și a economiei. S-a ajuns în anul 1930 la 997,7 milioane metri cubi și vârful livrărilor a fost atins în 1936 prin cei peste 1,9 miliarde de metri cubi trimiși clienților la un preț de numai 0,16 lei pe unitatea de volum. Se adăuga consumul din Transilvania, gazul natural fiind renumit pentru calitate, dar exploatarea n-a cunoscut o creștere spectaculoasă în raport cu ceea ce s-a întâmplat la sud de Carpați.

S-a continuat exploatarea cărbunelui, dar combustibilul solid nu prea mai era pe gustul consumatorilor din cauză că era greu de manipulat, voluminos și poluant în raport cu țițeiul. Totuși, anual din adâncuri erau smulse cantități ce treceau de cel puțin 1.313.625 tone, cea mai mică producție și care a fost înregistrată în 1933. Au crescut livrările de petrol și gaze, au scăzut cele de cărbune.

Foamea de metale era potolită doar de numărul redus de utilaje de mare putere și de prețul ridicat al acestora. Totuși, de la ceva mai mult de 201.000 t de minereu aurifer și argentifer din 1926 s-a ajuns în 1930 la 333.385 t și la 379.643 t în 1933. Se căuta tot ce era prețios în adâncurile României Mari și firmele de minerit căutau cele mai mari filoane de metal strălucitor.

Caverne mari erau realizate și pentru exploatarea sării și nu s-a înregistrat mai puțin de 232.818 t de marfă, total al livrărilor din 1921 și atunci nu era criză. Dimpotrivă. Economia era în plin progres după prima conflagrație mondială. Dacă în 1930 au fost smulse din adâncuri 304.777 t, de ce se consideră că a fost recesiune? Munți întregi de sare erau exploatați intensiv pentru a se obține profit cât mai mare.

Dezvoltarea sectorului imobiliar în România interbelică

Populația din spațiul românesc a cunoscut o transformare radicală în cele două decenii de pace și de administrație de la București. Natalitatea sporită și scăderea mortalității îndeosebi în mediul urban au dus la un spor demografic care permitea înflorirea localităților și la o creștere a necesarului de spațiu locativ. Noile case ar fi trebuit să fie ridicate din materiale durabile și pe suprafețe extinse, dar puterea financiară n-a fost suficientă pentru a se putea realiza o înlocuire a materialelor tradiționale, simplu de exploatat din mediul înconjurător.

Principalele 20 de orașe ale României Mari au cunoscut o adevărată revoluție în ceea ce privește arhitectura și datele statistice publicate în epocă vin să confirme transformarea survenită în domeniul construcțiilor. Numai în anul 1929 au fost ridicate 6.711 imobile cu 9.988 de apartamente din materiale de calitate superioară[footnoteRef:8]. Orașul București era în fruntea competiției imobiliare prin cele 2.455 de construcții și 4.113 apartamente[footnoteRef:9], presiunea demografică punând permanent presiune pe investitori.[8: Anuarul statistic al României 1936 și 1936, București, p. 247][9: Anuarul statistic al României 1936 și 1936, p. 247.]

Chiar dacă 1929 a fost considerat drept anul începerii Marii Crize Economice, sectorul imobiliar românesc cunoștea o efervescență impresionantă începând de la vest la est. Se ducea o competiție de la distanță între constructorii din Oradea și cei din Timișoara pentru ridicarea de adevărate minuni de arhitectură. Urbea de pe malul Crișului Repede s-a îmbogățit cu 468 de clădiri cu un total de 568 de apartamente și cea de pe Bega a avut zestrea edilitară îmbunătățită prin 331 de construcții cu 616 apartamente[footnoteRef:10]. Dezvoltarea comerțului cu Europa Centrală asigura o prosperitate deosebită în regiunile controlate cândva de Viena și Budapesta. Situația nu era la fel de bună în Basarabia, regiune istorică unde nu se putea desfășura un comerț intens cu Rusia sovietică. Nistrul nu avea poduri funcționale și grănicerii sovietici erau permanent cu cartușele pregătite să tragă în orice persoană care ar fi încercat să se apropie de malul fluviului.[10: Anuarul statistic al României 1936 și 1936, p. 247.]

Concluzii

Marea Criză Economică n-a existat în România interbelică, dar jocurile prețurilor au afectat interesele unor categorii de angajați și de producători. În plus, pofta de acumulare primitivă de capital prin corupție a dus la afectarea mersului unor afaceri. Se înregistrau și scurgeri spre cheltuieli inutile în bunuri ce asigurau prestigiu social. Plasarea de capital în străinătate a fost o altă cauză a limitării progresului național și fondurile erau deplasate chiar de către zisele elite ale epocii.

România Mare a fost un adevărat rezervor de resurse pentru patroni, armată, Wehrmacht și apoi pentru Armata Roșie, cea care a găsit un El Dorado în anul 1944. A fost distrus în pur stil sovietic până la instaurarea foametei de tip Holodomor în ultimele luni ale anului 1946 și în primele șase luni din 1947, cazurile de canibalism nefiind rare în fosta Basarabie.

Sursă imagine: Wikimedia Commons