Al Doilea Război Mondial a fost o confruntare militară dorită de liderii marilor puteri, centrele de autoritate fiind nemulțumite de rezultatele din 1919. Lumea era cam mică pentru politicienii mărunți ce se considerau geniali și creatori de Istorie. Un vot popular aducea o transformare radicală a creierului celor ce ajungeau în cele mai înalte cercuri de putere. Simțul rațiunii era complet pierdut.

Autoritățile centrale din România Mare nu doreau implicarea în lupte și au încercat să mențină o stare de neutralitate în 1939, dar puterile totalitare aveau alte planuri în Europa de Est. S-a ajuns în situația ca singurul posibil aliat să fie Germania, partener ce nu prea era simpatizat din motive politice. A trebuit să fie organizată colaborarea cu cel ce impusese cedarea unei părți a Transilvaniei către Ungaria. Ambele state aveau ceea ce-i lipsea aliatului și era trimis petrol pentru produse industriale. Istoricii români au scris că n-a existat interes pentru dotarea partenerului mai slab din punct de vedere militar. Teza a rămas valabilă și astăzi în lumea specialiștilor și cărți stufoase au fost redactate despre colaborarea pe front.

Realitatea a fost complet diferită de ceea ce s-a publicat și concluziile au fost opuse chiar datelor existente în documentele publicate chiar în aceeași lucrare științifică. Germania a trimis cantități importante de armament, dar diferiți factori au dus la imposibilitatea satisfacerii în totalitate a cererilor părții române. Războiul consuma resursele mai repede decât puteau fi refăcute.

România dispunea în primăvara anului 1942 de 812 aruncătoare de calibrul 81,4 mm ce puteau executa foc indirect asupra trupelor aflate în tranșee, dar schijele puteau fi devastatoare împotriva infanteriei pornită la asalt. Schijele lansate orizontal puteau lovi chiar persoanele culcate pe sol și generalii erau încântați de eficiența armelor ce erau supranumite tunul săracului. Istoricii români au scris cu tărie că aliatul german n-a ajutat partea română, dar trebuie să se constate că a sosit un număr impresionant de guri de foc în câteva luni. Au echivalat cu 44,3% din totalul strâns de România în timp din import și producția internă. Cercetătorii români au putut să scrie că n-a fost oferit sprijin militar și atunci când livrările au atins aproape jumătate din dotarea de la începutul campaniei din 1942, dar se știe că hârtia suportă orice minciună. Statul comunist a aplicat în cercetarea științifică o metodă infailibilă: mereu era prea puțin. Se poate spune că era puțin armament în raport cu amploarea conflictului mondial, cu producția sovietică sau cu producția din spațiul controlat de germani. Primirea a 360 de guri de foc însemna însă o dotare superioară pentru un stat ce se îndrepta spre industrializare. Statisticile publicate până acum în ceea ce privește livrările de tehnică militară nu fac referiri la încărcături de bombe de aruncător.

Armele livrate de germani erau model Brandt 27/31 de calibrul 81,4 mm și se potriveau perfect cu mortierele aflate în dotarea trupelor române. Nu s-a dorit introducerea unui nou model care ar fi complicat producția industrială și aprovizionarea ritmică a marilor unități de infanterie și cavalerie. Modelul Brandt a provocat după 1927 o adevărată revoluție pe piața de armament la nivel mondial și toate puterile militare s-au dotat cu tehnică asemănătoare. Nu se poate spune că partea germană a livrat material militar de slabă calitate și ar fi fost greu de crezut că un aliat putea fi înarmat slab pentru a lăsa sectoare întregi de front descoperite. Problema era că mereu erau prea puține arme în raport cu spațiile vaste din Rusia comunistă.

Regimul politic instaurat în ianuarie 1933 a fost unul deosebit de odios și criminal, dar nu înseamnă că nu și-a respectat promisiunile în limita posibilităților. Propriile trupe sufereau din cauza producției insuficiente în combinație cu pierderile apărute în timpul desfășurării luptelor. Trebuie să fie spus adevărul și legenda despre lipsa de ajutor german trebuie să dispară din publicațiile serioase de Istorie. Germania a pornit la război slab pregătită, celelalte mari puteri fiind implicate în cursa înarmărilor încă din 1926. A fost o luptă înverșunată pentru acumularea de armament și de materii prime în toată perioada interbelică și așa se explică de ce au apărut lipsurile denumite Marea Criză Economică.

Aruncătoarele de mine au fost utilizate pe front împreună cu cele livrate de industria națională și s-a putut atinge performanța ca orice atac de infanterie pe timp de zi să fie respins. Ofițerii sovietici încercau și atacuri frontale pentru a verifica tăria apărării și validitatea teoriei, dar au rezultat distrugeri în masă . Nici măcar acțiunile cu un număr redus de care de luptă nu garantau un succes militar aducător de slavă pentru cei de la putere. Numai aplicarea principiului concentrării forțelor în combinație cu luptele de uzură a dus la epuizarea trupelor risipite și înghețate pe Frontul de Est.

Sursă imagine: Wikimedia Commonss