Elitele timpului au promis după 11 noiembrie 1918 că o să fie prosperitate și fără război. A fost un deceniu de prosperitate, dar a sosit valul nimicitor. Octombrie 1929 a fost o lună neagră pentru afacerile la bursă si a urmat un deceniu de marasm economic, mare generator de tensiuni sociale și politice. Masele populare au avut mult de suferit, dar totul s-a produs din cauza sistemului de producție de tip capitalist, elitele epocii încercând să pună capăt dezastrului economic. Nu s-a putut și averi mari au dispărut parcă aspirate de tornade. Tsunamiul economic a fost răspândit universal, cu intensități variabile de la o regiune la alta.

Elitele vremii au avut grij să pozeze în salvatori și jurnaliștii s-au întrecut să descrie realizările celor de la putere, mai ales a celor din Statele totalitare. Au fost făcute și fotografii, foarte bune pentru a ilustra articole, cărți și documentare realizate până astăzi. Politicile din epocă au dus în cele din urmă la un nou război planetar.

Realitatea a fost complet diferita de ceea ce au tot scris istoricii si economiștii de aproape un secol. Politicienii vremii au fost prea puțin interesați de ceea ce se întâmpla cu locuitorii și nici oamenii de afaceri nu duceau lipsă de comenzi pentru renumita industrie grea. Era ziua de 14 iunie 1930 când s-a pus chila unui nou vapor, ceea ce era un semn de revigorare economică prin dezvoltarea traficului de mărfuri. Problema era că nava era un submarin lung de 97,3 m și care urma să atace țintele cu 18 torpile și un tun de calibrul 102 mm, considerat suficient în cazul loviri unor ambarcațiuni inamice mici. A fost primit în rândurile flotei în iunie 1932 sub denumirea de USS Dolphin. Era o bijuterie tehnică pentru acțiuni departe de propriile baze și dispunea de rezerve consistente de combustibil lichid.

Au urmat două unități din Clasa Cachalot, care erau mai ușoare și aveau lungimea de doar 84 de metri. Transportau 18 torpile și un tun de calibrul 76 mm. S-ar putea zice că de vină pentru micșorare a fost recesiunea economică, dar adevărul a fost că proiectanții americani căutau o soluție perfectă între dimensiuni și mobilitate, giganții subacvatici intrând greu în valuri și prezentau o suprafață mare grenadelor antisubmarin. Toate marile puteri căutau soluții la aceeași problemă, chiar dacă torpiloarele subacvatice erau deosebit de eficiente în ceea ce privește consumurile.

Clasa Porpoise a fost compusă din zece unități și a fost construită în perioada 1933 – 1937. Erau nave lungi de 92 m, dispuneau de același armament principal și autonomia putea să ajungă la 20.000 km. Satisfăceau poftele amiralilor americani de dominație planetară și nu contau costurile de producție Au fost finisate până la sfârșitul anului 1939 cele 16 unități din clasele Salmon și Sargo, capabile să transporte 24 de torpile. Au fost făcute calcule astfel încât corpul să fie adaptat intrării rapide în imersiune și, mai ales, să reziste exploziilor provocate de bombele de adâncime. Acestea deveneau din ce în ce mai puternice prin creșterea masei de explozibil ce genera un șoc hidraulic asupra structurii metalice.

S-a scris mult că a fost recesiune, dar au fost construite în perioada 1930 – 1939 pentru US Navy 29 de submarine din cele mai performante tipuri în ceea ce privește calitățile nautice și puterea de distrugere. A fost absolut normal să fie lipsuri în sectorul civil al economiei în timp ce flota primea noi unități și pentru acestea lucrau fabrici importante din economia americană. Tot ceea ce se află la bordul unui submarin trebuie să fie de cea mai bună calitate și se începe cu oțelul furnizat pentru învelișul corpului și pentru structura de rezistență. Orice cedare de material în timpul scufundărilor la mare adâncime putea să ducă la zdrobirea vaporului ca pe un ou. Torpilele erau realizări scumpe ale mecanicii fine, orice defecțiune putând duce la prezența la bord a unui balast periculos. Chiar mâncarea pentru croaziere îndepărtate trebuia să reziste la mediul din interiorul submarinului. România Mare a reușit să cumpere un singur submarin potrivit pentru Marea Neagră și n-au fost produse torpile și motoare de submarin pentru cele două unități ce se construiau la Galați. Nici măcar în perioada de industrializare comunistă nu s-a reușit asamblarea unor arme subacvatice cu motor.

Un istoric conservator ar putea scrie că nu putea fi afectată economia americană de arma săracului, dar SUA dispunea de un număr impresionant de submarine în perioada interbelică. Erau înregistrate la 30 iunie 1939 58 de unități și se mai pregăteau în ritm alert alte șase. Au fost comisionate până la sfârșitul anului.

S-a scris mult despre lipsa de interes a conducerii de la Washington pentru problemele militare și despre insuficienta înarmare din decembrie 1941, dar deja în 1939 erau puse chilele submarinele din Clasa Tambor, cele ce introduceau noi descoperiri științifice și tehnice în luptele din adâncuri. Au fost începute nouă unități și alte trei au început să capete formă în 1940.

US Navy a devenit în perioada definită drept de recesiune o forță în domeniul torpiloarelor subacvatice, dar conducerea de la Washington n-a pus un accent deosebit pe acest tip de armă din cauză că nu oferea un potențial ofensiv pentru cucerirea de poziții strategice. Totuși, submarinele au consumat resurse deosebite în deceniul care a început cu prăbușirea afacerilor la bursă și uzinele mecanice implicate au funcționat din plin. Investițiile pentru populație puteau fi trecute în plan secund.

Marea Criză Economică n-a existat și a fost provocată de elitele epocii prin politici de înarmare accelerată în lupta pentru hegemonie mondială și centrul de putere de la Washington se afla în competiție de la distanță cu Marea Britanie și cu Japonia pentru hegemonie planetară.

Se poate scrie că erau prea puține unități pentru a transforma o economie înfloritoare într-o mlaștină până când s-a ajuns și la un conflict mondial. Poate mulți vor spune că nici n-au văzut aceste mijloace militare discrete. Navele subacvatice erau însoțite de vapoare ce asigurau aprovizionarea cu torpile, proiectile și alimente. Erau la bord și specialiști responsabili cu întreținerea submarinelor ce sunt predispuse la accidente din cauza presiunii apei. Atacurile cu grenade de adâncime duceau la distrugerea multor instalații și avariile nu puteau fi realizate de personalul de la bord. US Holland a fost lansată în 1926 și a ajuns în noiembrie 1941 în Filipine cu o prețioasă încărcătură de materiale necesare celor 29 de submarine. Aviatorii japonezi au ratat o navă modestă, dar care s-a dovedit a fi vitală în timpul ostilităților prin întreținerea în zonele lipsite de facilități industriale. Istoricii au tot scris că US Navy nu era pregătită de luptă și de vină ar fi fost conducerea de la Washington, cea care n-ar fi pregătit flota pentru un conflict mondial. Adevărul era că au fost prea multe eforturi în domeniul naval și astfel s-a ajuns în situația să fie dificilă pentru anumite categorii de populație.

Sursă imagine: Wikimedia Commons