Trăim o epocă în care poporul din regiunea carpato-danubiano-pontică este prezentat în culori sumbre, fiind vinovat de cele mai multe rele din Europa, şi că n-a fost capabil de realizări notabile în istorie. Mulţi istorici români şi străini merg pe aceeaşi idee. Generalizările sunt extrem de periculoase şi duc la concluzii eronate. Se trece uşor peste faptul că statele româneşti aveau în epoca medievală printre cele mai bune servicii de spionaj din Europa. Iscoadele erau infiltrate în lumea creştină, dar nu erau uitate nici intenţiile Imperiului otoman. Un astfel de spion i-a adus domnitorului Mihai Viteazul ştirea conform căreia padişahul Mehmed III nu va iniţia o campanie sultanală în 1598, adică o expediţie cu toate forţele imperiului. Raportul a fost prezentat pe 10 iunie şi reprezentantul Austriei a trimis concluziile spre Viena pe 11 iunie. Datele au fost corecte. Imperiul catolic a scăpat de un atac masiv şi şi-a consolidat poziţiile din teritoriile maghiare. Pasiunea sultanilor pentru harem a favorizat formarea unei frontiere fortificate în care ofensivele otomane se vor frânge în secolul următor.

Manualele de istorie nu le consemnează fiind considerate fapte minore. Tratatele ştiinţifice nu prea au loc pentru acţiunile secrete. Media nu se ocupă de trecut decât dacă apare ceva senzaţional. Se ajunge repede la ideea că românii n-au avut realizări demne de consemnat şi, dacă nu ies bani mulţi, n-are rost să cercetăm cronicile prăfuite. Situaţia este total diferită, domnitorii români având un rol deosebit pe frontul secret. Astfel, otomanii doreau să ocupe cetatea Cameniţa pentru a înainta uşor în Polonia. Problema era că nu se ştia nimic despre potenţialul fortificaţiilor aflate astăzi în Ucraina. Domnitorul Moldovei a trimis o iscoadă în persoana logofătului Gligorie Cornescul şi sultanul Mehmed IV a primit o cutie ciudată. Surpriza mare a venit la deschiderea coletului. Cetatea era sub ochii lui în forma unei machete din ceară. Punctele slabe au devenit vizibile imediat şi asediul din 1672 a durat doar două săptămâni. Cronicarii timpului se mirau de slaba rezistenţă depusă, dar nu ştiau de recunoaşterea românească. Lipsa de prevedere poloneză i-a costat un război prelungit până-n 1699. Un singur spion poate să schimbe soarta lumii. Din fericire pentru polonezi, sultanul Mehmed IV a intrat în istorie cu supranumele de Vânătorul şi n-a avut prea mult chef de aventuri militare. Îl uita Allah prin păduri şi statul leşilor a scăpat de o soartă asemănătoare cu cea a Ungariei.