Există multe mituri istoriografice şi uneori se poate spune că multe cărţi sunt o înşiruire de minciuni. Se cultivă teza că Adolf Hitler a fost un pericol pentru omenire, că a declanşat o cursă a înarmărilor fără precedent până-n 1933 – 1935 şi rezultatul final a fost Al Doilea Război Mondial. Cum învinşii morţi sunt vinovaţi întotdeauna, ideea pare adevărată.

Dacă ne uităm prin datele publicate de multă vreme, constatăm că teza nu are baze solide din simplul motiv că toate marile puteri luptau pentru supremaţie regională sau mondială. Cursa a început din timpul primei conflagraţii mondiale, dar a devenit vizibilă doar în timpul Marii Crize Economice. Nu s-a ţinut cont de suferinţele populaţiei. Numărul gurilor de foc şi cantităţile de muniţie contau.

SUA, campioana democraţiei, avea şantierele pline de vase de război în construcţie şi planşetele erau pline de proiecte pentru unităţi de mari dimensiuni. Flota pentru apărarea coastelor nu mai conta, ci se lucra la nivel planetar. Să luăm acum spre studiu distrugătoarele, nave de dimensiuni modeste, dar capabile să protejeze flotele şi convoaiele de atacurile submarinelor. Având viteză mare, puteau să execute atacuri cu torpile asupra inamicului. USS Farragut a fost pus în şantier la 20 septembrie 1932 şi a fost comisionat în 1934. Putea să atace cu cinci tunuri de calibrul 127 mm, standard în US Navy, şi avea opt tuburi lanstorpile. USS Dewey a avut chila pusă la 16 decembrie 1932. USS Worden a avut chila pusă la 29 decembrie 1932. A urmat o întreagă serie de nave, dar amiralii americani le considerau prea mici. Se poate şi mai mult. Megalomania a fost o permanentă prezenţă în evoluţia omenirii şi istoria militară nu putea să facă excepţie. Au apărut distrugătoarele lider, un fel de crucişătoare uşoare. USS Porter a fost pus în cală la 18 decembrie 1933 şi avea opt tunuri de calibrul 127 mm. Armamentul era net superior în raport cu gurile de foc de calibrul 120 mm de pe navele japoneze. Sunt doar câteva exemple despre ce se petrecea în şantierele americane la nivel de distrugătoare. Datele sunt accesibile în orice enciclopedie.

Observăm că Germania nu avea o flotă capabilă să domine mările şi, oricum, ar fi fost neutralizată de celebra Royal Navy. Dezvoltarea rapidă a distrugătoarelor de mari dimensiuni nu poate să indice decât pregătiri pentru o confruntare cu Japonia, adică Pearl Harbor n-a fost chiar o surpriză. Conflictul mondial a fost pregătit de politicienii obsedaţi de putere cu mult înainte de 1 septembrie 1939, dar s-a aruncat vina numai pe cei înfrânţi.

Germania n-a fost vinovată de declanşarea cursei înarmărilor, dar s-a prins în horă şi a pierdut pariul. Adolf Hitler nu preluase puterea sau era preocupat de consolidarea poziţiei în vârful piramidei. Nu avea timp să gândească la jocuri planetare, chiar dacă aşa apare în filmul Dictatorul. Jocurile se făceau la alt nivel de potenţial ofensiv.