Omenirea putea să fie fericită dacă în mintea conducătorilor n-ar rămâne ideile primitive de război și cucerire pentru slavă. Centrul de putere de la Kremlin promova numai ocuparea întregii planete în numele comunismului din varianta promovată de Karl Marx.
Iosif Stalin s-a uitat pe hartă, întotdeauna de calitate superioară, și a considerat Finlanda o pradă ușoară. S-a început atacul pe 30 noiembrie 1939, dar luptele s-au prelungit până-n septembrie 1944, cu o pauză necesară refacerii forțelor. Armata finlandeză a reușit să țină piept valurilor de asalt pe o frontieră deosebit de lungă în raport cu resursele umane ale țării.
Ofițerii sovietici, mereu împinși de la spate de către politruci nemiloși, au folosit cantități mari de muniție de toate calibrele. Alte proiectile și gloanțe au fost lansate fără să se mai transmită superiorilor sau au fost înregistrate și predate pentru utilizare ulterioară în sectoarele amenințate.
Un istoric finlandez a găsit date despre ceea ce s-a găsit pe câmpul de luptă și aruncătorul de calibrul 120 mm a ajuns să fie deosebit de apreciat. Au fost capturate și utilizate 200 de exemplare, ceea ce însemna o putere de foc deosebită pentru apărătorii din prima linie. Gura de foc era denumită tunul săracului deoarece țeava era lisă și construcția era simplă în raport cu un tun clasic. Totuși, masa ajungea la 280 kg și erau necesare oțeluri aliate pentru a se obține performanțele așteptate de proiectanți. Piesa de artilerie era costisitoare prin faptul că solicita mijloace pentru transport motorizat și astfel masa a sporit. Militarii finlandezi au reușit să captureze dotarea a 16 divizii de infanterie, ceea ce n-a fost ieftin nici pentru Stalin. Au reușit să-i obțină admirația dictatorului de la Kremlin prin eficiența acțiunilor de luptă.
Au fost recuperate și ceva bombe de aruncător, masa acestora fiind de 126,4 tone. Minele de aruncător nu erau considerate scumpe de către Moscova, dar aveau o caracteristică enervantă: conțineau prea mult explozibil. Nu era important la scara conflictului, dar războiul are legi ciudate și o încordare exagerată a mușchilor industriali poate să genereze o istovire din care să nu se mai poată ieși.
Uniunea Sovietică a aplicat o doctrină a saturării solului cu explozibil și multă muniție a fost deplasată spre vest prin pădurile înghețate sau mlăștinoase. Aceasta n-a mai fost folosită împotriva germanilor și astfel războiul s-a prelungit deosebit de dureros pentru familiile celor mulți. Dorințele lui Stalin au generat numai sânge, dar după război a început o altă industrializare prin care erau ridicate fabrici de îngrășăminte chimice. Se poate scrie că erau pentru oferirea de locuri de muncă. Greșit! Uzinele erau concepute astfel încât să poată livra substanțe explozive pentru conul de luptă sau în vederea asigurării propulsiei bombelor.
Această politică de industrializare cu dublu rol s-a desfășurat în toată perioada comunistă și fabricile încă livrează substanțe care să producă prin explozie cât mai multe gaze. Conducerea de la Kremlin n-a fost decât o forță de ocupație ce căuta noi sclavi ideologici și planifica totul pentru revoluția mondială.
Nu s-a construit ceva în lagărul socialist fără să fi fost util în caz de război. Finlanda a oferit multe lecții utile și de neuitat. Războiul este un mare consumator de resurse și chiar operațiunile militare pe direcții secundare pot avea rezultate dezastruoase. Partea sovietică s-a instruit permanent, au fost făcute planuri minuțioase, dar ordinul de atac n-a fost dat. Inamicii nu mai prezentau semne de slăbiciune precum în 1939. A fost normal să se producă istovirea și prăbușirea unei lumi ce fusese ridicată pe iluzii.
Finlanda a fost marea surpriză din conflictul mondial, dar nu s-a învățat prea mult din trecut Moscova a continuat să preseze spre vest și s-a ajuns să fie ajutată de imperialiștii anglo – americani pentru a avea suficient oțel pentru fabricarea de armament. Nu s-a bănuit că peste ani istoria se va repeta în Afganistan, dar n-o să mai fie sprijinul occidental de odinioară. O armată supradimensionată nu aduce decât epuizare extremă dacă nu este ocupat spațiu vital cât mai bogat. Cum în Finlanda n-au fost luate resurse în raport cu cheltuielile, Uniunea Sovietică n-a mai fost niciodată ca înainte de 30 noiembrie 1939. Hemoragia a fost împinsă până când Stalin a decis că trebuie să fie dirijate diviziile îndeosebi spre Germania. Aruncătoarele de mine capturate sau distruse au contribuit la degradarea Armatei Roșii și a Uniunii Sovietice, cea care n-a mai reușit să realizeze revoluția mondială.
Sursă imagine: Picryl