Numărul 22

În lucrarea Cum se scrie o teză de licenţă, Umberto Eco făcea următoarea recomandare: ,,Lucraţi pe un contemporan ca şi cum ar fi unul vechi şi pe unul vechi ca şi cum ar fi un contemporan.ˮ Literatura contemporană, română sau universală, a fost de cele mai multe ori privită strict ca o alternativă la operele canonice, ca un stimul pentru dezvoltarea plăcerii cititului şi ca un liman în care generaţiile noi (dar şi mai vechi!) îşi găsesc eliberarea din corvoada lecturilor obligatorii cu care se...canonesc pentru fatidicul examen de bacalaureat. Cred că prezenţa constantă a titlurilor noi, dar şi a scriitorilor înşişi, fizică, printre tineri, mai are un rol, poate cel mai important: îi încredinţează sau le aminteşte că literatura e un fenomen viu, le descoperă umanitatea condiţiei de scriitor, îi introduce, graţie mărturisirilor autorilor şi dialogurilor intense, chiar pasionante atunci când se depăşeşte încordarea iniţială a elevilor, în ceea ce aş numi bucătăria scrisului, în ,,procesul de fabricaţieˮ. Literatura contemporană nu este nici înlocuitoarea literaturii canonice, nici rivala ei, ci fereastra prin care poate intra o consistentă briză de aer proaspăt într-un templu al titanilor muzeificaţi, priviţi cu respectul care li se cuvine, cu o anumită doză de pietate reţinută (asta în cele mai bune cazuri, când nu sunt detestaţi de-a dreptul nu din considerente estetice sau în virtutea unei judecăţi de valoare, ci prin prisma eternului ,,păcatˮ al desuetudinii, al inactualităţii), dar tot mai rar citiţi, din păcate, cu interes şi satisfacţie.

Este limpede că preferinţele elevilor de azi merg, aşa cum se întâmpla şi în urmă cu – să spunem – cincisprezece, chiar douăzeci de ani, spre literatura contemporană, cu o pondere sensibil mai ridicată a autorilor străini, printre care Salinger rămâne, cu al său De veghe în lanul de secară, cel mai iubit. Nu stau rău nici William Faulkner sau Ernest Hemingway (se observă o orientare către spaţiul anglo-saxon), cărora li se adaugă, pe linia tematică foarte actuală a anxietăţii şi singurătăţii (pe filiera Cioran-Pessoa) şi nume ,,exoticeˮ precum Osamu Dazai. Dintre scriitorii străini contemporani, Kazuo Ishiguro (Rămăşiţele zilei, Klara şi Soarele) şi Gheorghi Gospodinov (Fizica tristeţii) sunt în top. Multe dintre impulsurile lor de lectură pornesc şi se dezvoltă pe anumite reţele de socializare, altele pe bloguri sau pe platforme precum Goodreads, ceea ce explică şi popularitatea, uneori temporară, a unor cărţi cu teme sensibile – O viaţă măruntă a lui Hanya Yanaghihara, de exemplu. Cert este că adolescenţii şi tinerii sunt mult mai puţin receptivi la criteriul validării critice a literaturii. Nu testul timpului sau ecoul avut de un volum în rândul profesioniştilor lecturii le influenţează alegerile, ci mai degrabă un anumit sentiment de familiaritate cu cartea pe care îşi doresc să îl aibă.

Deşi generalizările sunt mereu aproximative, aş putea găsi câteva constante în practicile de lectură ale adolescenţilor, aşa cum le-am putut percepe ascultându-i când îşi prezintă cărţile preferate, dar şi citindu-i când scriu despre ele cronici literare pertinente, unele chiar substanţiale. În primul rând, lecturile lor sunt profund emoţionale, o formă de participare onestă şi intensă, fapt reflectat în impresiile pline de nerv, directe, tranşante. O carte trebuie să fie, pentru tinerii iubitori de literatură, un seism, să mişte falii interioare, să doară, dacă este cazul, şi exact prin asta – ne întoarcem la eternul catharsis aristotelic – să şi aducă liniştea, echilibrul.

La o vârstă a dilemelor, dar şi a exuberanţei, liceenii (cel puţin cei cu care am oportunitatea să lucrez) aleg, într-o majoritate covârşitoare, proza. Deşi le-am prezentat câteva cărţi foarte bune de poezie românească – apariţii recente – , gustul pentru proză rămâne dominant. Ce fel de proză? Mulţi dintre ei apreciază proza percutantă, stilul colocvial, fără preţiozitate (Tudor Ganea, George Cornilă sunt printre preferaţi la acest capitol). La nivel tematic, sunt foarte apreciate romanele care construiesc o poveste de viaţă în jurul unor subiecte sensibile, aşa cum o fac romanele Tatianei Ţîbuleac, dintre care Vara în care mama a avut ochi verzi rămâne, de departe, cel mai popular. Pentru liceeni, autenticitatea nu se mai obţine prin mjloacele consacrate: persoana întâi, caracter confesiv, denudarea convenţiei literare. ,,Efecteleˮ textualiste, metatextualitatea, artificiile compoziţionale nu le reţin atenţia prea mult. Lipsa referinţei, despre care vorbea Baudrillard, pare să-şi fi epuizat puterea de fascinaţie. Elevii caută, în schimb, poveşţi de viaţă credibile. Sunt firi pe cât de sensibile şi de fragile, pe atât de realiste. Ceea ce par să caute este un realism psihologic nou, care sondează contradicţii, identităţi în criză, destructurate (probabil un ecou al provizoratului şi fragmentarului existenţial din lumea contemporană), experienţe fiziologice sau psihologice dure, tot ce este abisal, dar nu abisalitatea clasică, dostoievskiană, mistică, ci una a fragmentului, a marginalităţii, a provizoratului şi a căutării de sens. E drept că pentru a gusta ,,ghiduşiileˮ textualiste, intertextualitatea şi metatextul, elevii au nevoie de o rutină mai îndelungată a cititului şi a lucrului cu textul, dar şi de o pregătire teoretică mai amplă care se realizează abia în studenţie, la Litere. Totuşi, aş spune că suntem, de câţiva ani buni, martorii întoarcerii la epic în sensul cel mai pur al cuvântului. Categoria cititorilor foarte tineri aşteaptă ca literatura să fie ceea ce este în mod fundamental, prin definiţie: un pact ficţional, o poveste care mişcă, zguduie, te îndeamnă la introspecţie. Pentru ca o carte să fie bună, trebuie să se întâmple ceva cât de cât coerent, iar personajele sunt datoare să arate că merită compasiunea sau empatia. Elevii rezonează mult mai bine cu absurdul lui Kafka decât cu cel al lui Camus. Gregor Samsa şi Joseph K. le sunt mult mai familiari şi mai plăcuţi decât tăcutul şi ostentativ-superiorul Mersault.

Dacă ne raportăm la categoriile estetice pentru care elevii manifestă interes, trebuie spus că ironia şi comicul, sub toate formele sale (bufonul, grotescul...), pierd teren în favoarea tragicului. Poate suna surprinzător, dar se pare că adolescenţii şi tinerii de azi râd mai puţin decât cei de acum zece sau cincisprezece ani. Cititorii redutabili din clasele de liceu în care predau pornesc, în general, de la premisa seriozităţii celui care le vorbeşte, fie el profesorul sau autorul a cărui carte o au sub ochi. Asta nu înseamnă că simţul umorului le lipseşte, ci doar că el nu mai reprezintă grila principală de lectură şi de percepţie a oricărui produs artistic şi a lumii înseşi, în general. Dacă în faţa delirului mistic şi a bizareriilor lui Simion Tulea, de exemplu, liceenii de prin 2008-2010, să spunem, ar fi avut ca primă reacţie râsul, amuzamentul, astăzi atitudinea elevilor este mult mai matură, un fel de compasiune reţinută împletită cu acea curiozitate de laborator cu care abordăm cazuri clinice. ,,Flecărealaˮ levantină, bufoneria, cabotinismul nu mai sunt atât de gustate. Pornind de la plăcerea cu care câţiva elevi ai mei l-au descoperit pe Mateiu I. Caragiale, aş spune că – din nou contrar aşteptărilor – liceenii de azi s-ar aventura într-un tur al Bucureştiului interbelic alături de Pantazi sau Paşadia, nu alături de Pirgu. Și pentru că am ajuns la parfumul trecutului, trebuie să recunosc că m-a bucurat mult receptivitatea elevilor la romanele cu încărcătură istorică, în care autorii reconstituie, de pildă, atmosfera de secol nouăsprezece. Unul dintre cele mai apreciate lecturi – iarăşi surprinzător la modul fericit – a fost Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon. Reprezentările literare ale secolelor optsprezece şi nouăsprezece par să exercite asupra lor o atracţie destul de puternică. Ea explică, de exemplu, şi preferinţa pentru cărţi ale Doinei Ruşti precum Manuscrisul fanariot sau Mâţa Vinerii.

De semnalat este şi influenţa formatoare puternică a cărţilor-provocare precum Solenoid, începute, poate, dintr-un pariu cu alţii sau cu ei înşişi, dar parcurse cu discernământ şi recenzate mai mult decât onorabil, dar şi a cărţilor-cult precum Inocenţii Ioanei Pârvulescu şi – mai nou – Platanos, romanul Doinei Ruşti, continuarea povestirii din manualul de clasa a opta atât de îndrăgite. Pe lângă aceste două tipuri de lecturi am contabilizat şi un fenomen aparte, de redescoperire, pe cont propriu, în afara oricărei mode, a unor autori precum Cella Serghi (Pânza de păianjen), Ileana Vulpescu (Arta conversaţiei) sau Nina Cassian, fenomen care spune mult şi despre recuperarea tot mai intensă a vocilor feminine din literatura română şi a sensibilităţii aparte pe care o degajă.

Am crezut întotdeauna în rolul fundamental al studierii autorilor canonici în şcoală (pe cititorii redutabili nu îi sperie clasicii; dimpotrivă), dar cred la fel de mult că întâlnirea fericită dintre elevi şi scriitorii de azi este, de multe ori, cea mai eficientă, cea mai bună lecţie de literatură. Dinamismul pe care îl aduc cărţile noi, sentimentul apartenenţei la o cultură care creşte lângă tine, cu care ai şansa să fii contemporan, reprezintă câştiguri intelectuale şi spirituale enorme. Elevii care învaţă acum în liceele româneşti pregătesc, cred, mediului academic, universitar, dar şi societăţii, o surpriză frumoasă. Nu-mi plac pariurile, dar pe ei nu am cum să nu pariez.

Într-o epocă în care literatura şi cultura, în sens larg, par obligate să găsească ,,interfeţeˮ cât mai prietenoase prin care să ajungă la public, să atragă sau, cu un termen barbar, dar realist, să vândă, ne-am putea întreba câtă disponibilitate mai există nu doar pentru domeniul solicitant al cercetării filologice profesioniste, asidue, sistematice, dar şi pentru lectură în general. Câtă răbdare mai avem azi cu cărţile? Marin Preda însuşi scria acum mai bine de o jumătate de secol că nu mai este dispus să piardă timp cu cărţi slabe. Criteriul lui Preda era însă unul valoric, axiologic. Criteriul cititorului contemporan pare să fie, însă, facilitatea lecturii, comoditatea. Putem fi de acord că, în ritmul în care se publică în prezent (şi se publică literatură valoroasă!), se impune să fim selectivi şi să căutăm, ca Marin Preda, doar cărţile bune (deşi despre noţiunea de ,,carte bunăˮ s-ar putea discuta foarte mult). Dar nu numai timpul este un factor determinant, ci şi un tot mai accentuat deficit de atenţie al omului de secol XXI. Capacitatea de efort pare să fi scăzut foarte mult şi asta explică textele tot mai scurte (din postări, din strategiile de marketing, cultural sau nu), dar şi preocuparea redactorilor de ziare sau reviste literare de a specifica timpul în care se poate parcurge un articol, pentru a stimula lectura înlăturând ceea ce am putea numi o adevărată ergofobie (frica de efort).

Dacă literatura beletristică mai are o şansă, eseistica, teoria, critica şi istoria literară, mai ales dacă e vorba de studii mai vechi, din secolul trecut, par să alunece tot mai mult în uitare. Câţi mai citesc în prezent eseurile lui Al. Philippide din volumul Consideraţii confortabile? Câţi îi mai savurează oficiul lui critic reţinut, elegant şi doct, dar poate prea tern, prea aşezat pentru gustul unui secol care ne-a obişnuit cu stilul percutant, incendiar, cu instantaneele, cu arta hibridă şi imersivă, dar mai ales cu reels-urile Tiktok-ului? Anii ʼ60, ʼ70 şi ʼ80 au fost prosperi pentru critica literară. Dar cine mai caută în 2026 monografiile semnate de Valeriu Râpeanu, sclipitoarele eseuri pe teme de literatură universală ale lui Petru Creţia? Lista poate să continue: Cornel Regman, Lucian Raicu, Mircea Zaciu, Valeriu Cristea, Mircea Tomuş şi câţi alţii! Nici autorii de monografii dedicate scriitorilor canonici nu stau mai bine. Puţini elevi mai iau în calcul consultarea unor studii critice pentru pregătirea eseului de bacalaureat. Prefabricatele, acele eseuri-model în care totul este deja sistematizat, selectat, concentrat, produc rezultatele scontate. Obiectivul este atins. La ce bune, astfel, fişele de lectură, parcurgerea cronofagă, deloc uşoară, a unui volum critic despre Mihail Sadoveanu sau George Bacovia?

Scurtătura pe care o oferă eseurile bune de memorat ar putea fi comparată cu cea pusă astăzi la dispoziţie de inteligenţa artificială, care nu face, de altfel, decât să treacă foarte rapid prin toată informaţia existentă online şi să scoată de acolo un fel de chintesenţă a subiectului de care ne-am arătat interesaţi. Ne-am obişnuit să vedem prea mult în AI o inovaţie absolută şi să considerăm că tot ce apare pe internet este creaţia acestui sistem. Totuşi, anvergura inovaţiei nu este atât una de substanţă, de conţinut, cât de abordare a ideii de căutare. Ceea ce diferă este o altă dinamică a rezultatelor. Altfel, inteligenţa artificială este dependentă, în definitiv, tot de site-urile pe care le scanează, însă, infinit mai rapid decât ar face-o cel mai zelos şi mai antrenat cercetător. Ea pune simultaneitatea în locul secvenţialităţii. Dar luându-ne de pe umeri povara acestei procesualităţi greoaie a căutării, AI ne obişnuieşte cu comoditatea şi ne atrofiază ceea ce am putea numi o anumită abilitate a sistematizării şi implicit calitatea noastră umană de ,,scormonitoriˮ prin hăţişurile bibliografice. Mai este, astfel, de mirare că ne-am pierdut răbdarea cu cărţile şi mai ales cu cărţile mai vechi, aparent (sau, unele, într-adevăr) desuete? Ne mai încântă fineţea analizelor literare? Mai apreciem eleganţa unei argumentări de calitate, conduse după modelul marilor oratori, sau căutăm formulele şocante, vituperările de impact? ,,Vitrionulˮ realist al Miţei Baston sau delicateţea romantică a Mitei Kremnitz? Suntem, mai degrabă, în ,,republicaˮ ploieştencei. ,,Zăbavaˮ despre care vorbea Miron Costin pare azi încetineală neprofitabilă.

Nu ne închipuim, însă, cât pierdem renunţând la luptă. Starea de încordare intelectuală, munca riguroasă, disciplinată de cucerire treptată a sensurilor unui text vechi sau dificil, toate acestea ne formează, ne antrenează şi ne fac mai apţi pentru plăcerea estetică. Arheologia literară, cercetarea unor manuscrise, investigarea unor dosare ale scriitorilor urmăriţi de Securitate, redescoperirea unui autor canonic, care presupune parcurgerea întregii bibliografii critice consacrate scriitorului respectiv, nu oferă satisfacţii imediate, ci, dimpotrivă, pot crea de multe ori situaţii de blocaj şi impresia învârtirii în cerc. În cercetarea filologică trebuie să accepţi că vor fi numeroase texte pe care le parcurgi fără un folos punctual, precis. Construcţia este lentă, laborioasă, ca un şantier din care balastul constituie mereu o parte necesară.

A avut loc recent la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti un colocviu dedicat împlinirii a 135 de ani de la naşterea criticului literar Perpessicius (Dumitru S. Panaitescu). Se ştie că îi datorăm criticului brăilean editarea manuscriselor eminesciene, muncă asiduă (continuată de Petru Creţia, un alt eminescolog) care l-a costat pierderea treptată a vederii. Perpessicius (poreclit şi Pisicius pe fondul pasiunii pentru feline, cu care se înscria într-o bogată tradiţie literară – a se vedea Baudelaire, Borges, Hemingway, Mircea Ivănescu) şi-a luat acest pseudonim (care înseamnă ,,dedat suferinţeiˮ, ,,obişnuit cu suferinţaˮ) premonitoriu, anticipând incidentul dramatic suferit în Primul Război Mondial, când un şrapnel avea să-i compromită mobilitatea mâinii drepte, silindu-l (ca pe Arghezi, simbolic, mai târziu, în Flori de mucigai) să înveţe să scrie cu mâna stângă. În cadrul colocviului amintit mai sus, directorul MNLR, Ioan Cristescu, a făcut o observaţie extrem de interesantă, semnalând prezenţa în DEX a cuvântului ,,perpessiciusˮ, ca substantiv comun care desemnează, cu sens figurat, o ,,unitate de măsură în privinţa capacităţii de a edita texte cu dificultăţiˮ. Un pseudonim devenit substantiv comun – iată o situaţie de care inclusiv celebrul lingvist Gheorghe Chivu, participant la colocviu, s-a arătat surprins, declarând că se aşteaptă să găsească, dacă autorii DEX-ului au fost atât de inventivi, şi formularea, neapărat pe un ton admirativ, ,,Eşti un Perpessicius!ˮ. Acest sens figurat îşi are, de fapt, provenienţa, cum se arară şi în DEX, într-un text din România literară, în care se afirmă: ,,Nici măcar un Perpessicius n-a fost de-ajuns (şi un «perpessicius» devine, simbolic, unitate de măsură ori o «monetă» a jertfeiˮ). Dicţionarul pare să fi procedat aici ca AI, preluând din marea de text o picătură care să servească demonstraţiei. Cât este inventivitate şi spirit ludic în această situaţie a unui pseudonim devenit substantiv comun, contează mai puţin. Ceea ce rămâne este imaginea unui om dedat cu suferinţa, un om devenit etalon al acribiei, pentru care devotamentul faţă de cultură a mers până la sacrificiul de sine. Lui i-au urmat şi alţii: Z (Zigu) Ornea s-a ales cu degetele compromise de grave degerături în frigul bibliotecilor unde s-a documentat pentru a ne da studii-frescă precum Junimea şi junimismul, iar Gabriela Omăt, editor şi istoric literar, avea să-şi sacrifice bursa din cadrul primei şi ultimei experienţe pariziene pentru a xeroxa caietele lui E. Lovinescu, zăbovind asupra unor crâmpeie de fraze din care numai studiind contextul şi comparându-le cu alte însemnări ale autorului a putut însăila ediţia actuală ,,E. Lovinescu. «Sburătorul». Agende literareˮ

Noi câtor oameni le-am putea declara azi, măgulitor, ,,Eşti un Perpessicius!ˮ?