Al Doilea Război Mondial a însemnat o luptă a marilor puteri pentru dominație planetară și statele mici au devenit victimele celor ce nu se mai săturau de slavă. România nu putea să facă excepție de la regulă și a fost obligată să se alieze cu una din cele două puteri totalitare ce dominau continentul prin masele de tancuri și de avioane.
Istoricii români au prezentat relațiile militare cu Germania nazistă în cele mai sumbre nuanțe și, normal, regimul totalitar, presupus de extrema dreaptă, nu putea să facă vreo faptă bună la scara istoriei, ci a realizat o exploatare absolut nemiloasă a resurselor existente în regiunile controlate direct sau pe teritoriul aliaților. România nu putea să facă excepție de la regulă și armata a primit armament puțin, de slabă calitate sau prea scump. Munți de hârtie au fost consumați în această direcție și specialiști civili și militari au plâns din cauza politicilor militare ale unui regim politic absolut odios.
Un document militar românesc, publicat de multă vreme, preciza că în perioada ianuarie – septembrie 1943 au sosit 48 de obuziere de calibrul 150 mm. Se poate spune că erau cam puține în raport cu nevoile de pe Frontul de Est, dar nu se mai poate susține teza că Berlinul n-a dorit să-și susțină aliatul din Carpați. Gura de foc a fost cea mai puternică din dotarea trupelor române și era în structura unor unități motorizate pentru a ajunge repede în locurile în care exista pericolul apariției unei breșe. Era asamblat de muncitorii firmei Škoda, cei ce aveau o lungă tradiție în realizarea de tunuri de diferite calibre pentru forțele austro-ungare. Cehoslovacia a moștenit capacitatea industrială și a devenit principalul furnizor de armament al României în perioada interbelică. Scandalul declanșat la București din cauza corupției n-a oprit colaborarea și artileria a venit tot de la firma Škoda. Cum calibrele erau stabilite și în țară puteau fi realizate unele componente pentru reparații, Germania a continuat să livreze modelele preluate de la cei cuceriți în martie 1939.
Tunurile livrate în cursul anului 1943 au ajutat la refacerea puterii de foc după campania de la Stalingrad, cea în care a fost pierdut mult armament din toate categoriile. Istoricii români au plâns că n-au fost livrate mai multe arme, dar nici Reichul nu avea resurse inepuizabile din moment ce și Wehrmachtul a suferit pierderi grele și se impunea dotarea diviziilor cu tehnică nouă, mult mai grea și complicată, pentru a se putea realiza o forță de străpungere pe direcția principală de atac sau în vederea acoperirii pozițiilor defensive. În plus, industria resimțea din plin efectele bombardamentelor efectuate cu mase de avioane grele. Totuși, obligat prin înțelegerile semnate cu partea română, Berlinul a trimis obuzierele definite drept grele de partea română. Calitatea produselor speciale a fost deosebită și acestea au fost utilizate în tot timpul conflictului, dar cele care au scăpat au fost păstrate în arsenalul comunist. Stalin punea preț pe puterea de foc și orice mijloc militar utilizabil era păstrat până la completa pierdere a valorii de luptă. Comuniștii de la București au preluat ideea și au respectat-o.
Obuzierele Škoda de calibrul 150 mm pot părea un fel de jucării pentru cititorul de rând și chiar pentru pasionații de Istorie. Erau guri de foc ce ajungeau la o masă de 5.020 kg și acest munte de oțel era conceput pentru a lansa obuze cu o masă de 42 kg, suficientă pentru nimicirea fortificațiilor de campanie sau nimicirea unui blindat lovit în plin. Nu era recomandabil să se stea la vedere în câmpul tactic, orice aglomerare de trupe și tehnică putând atrage în orice clipă o ploaie de proiectile. Obuzierul era util și în tragerile de contrabaterie datorită bătăii superioare în raport cu ceea ce se realizase în anii Primului Război Mondial. Era o gură de foc temută de militarii sovietici, cei ce dispuneau de piese de calibrul 152,4 mm și știau ce pot face aceste mijloace ale distrugerii. Conta care parte dispunea de mai mult echipament și, mai ales, muniție.
Trimiterea celor 48 de obuziere grele a fost cea mai importantă din vreme de război și a fost absolut normal ca istoricii comuniști să mintă despre modul în care partea germană și-a respectat obligațiile de aliat. A trebuit să se dea vina pe Berlin pentru a se ascunde atitudinea aliaților obținuți după întoarcerea armelor în 23 august 1944. Istoricii de după 1989 au fost intoxicați de tezele vechi și au tot repetat ceea ce au auzit prin școală sau facultate. Au găsit formulări noi, mai elaborate și lipsite de nuanțele comuniste.
Sursă imagine: Wikimedia Commons